Cum organiza Biserica viaţa ardelenilor, prin lege şi pedepse drastice, în urmă cu câteva secole

În urmă cu câteva secole, în societatea românească din Transilvania, viaţa individului era atent stabilită de Biserică, prin intermediul statului. Aşa se face că multe reguli stabilite de Biserică au luat forma unor decrete, a unor legi, însoţite şi de pedepse serioase.

Statul, prin intermediul legislaţiei sale, pe care o influenţa puternic Biserica, era cel care controla viaţa societăţii româneşti din Transilvania, acum câteva secole. În a doua parte a anilor 1800, familia din Transilvania funcţiona după codul civil general austriac, ce a fost elaborat în imperiu încă din 1811. 

Acesta stabilea reguli pentru familie, moştenire, tutelă, drepturi şi obligaţii matrimoniale. Bisericii îi revenea obligaţia de a ţine evidenţa protocoalelor de stare civilă şi a rezolva problemele legate de încheierea căsătoriei. Influenţa bisericii însă nu se oprea aici, după cum arată şi istoricul Luminiţa Dumănescu în articolul Copilul şi Legea din Revista Bistriţei. 

Influenţa pe care o avea Biserica asupra legislaţiei se poate vedea şi în decretul din 1872, publicat în Guberniul Transilvaniei. Acesta făcea referire la interdicţia  moaşelor de a boteza pruncul, imediat după naştere. Acest botez empiric era considerat o „batjocură”.

Totuşi această practică era foarte des întâlnită, din mai multe motive: mortalitatea infantilă extrem de răspândită în acea perioadă, îi determina pe părinţi să apeleze la moaşe pentru botez. De asemenea, taxele prohibitive practicate de Biserică, îi făcea pe părinţi să fie de acord cu această formă de botez. 

Fiii „împrumutau” religia tatălui, iar fiicele ale mamei

Legislaţia stabilea şi religia noilor născuţi. Astfel, în cazul căsătoriilor mixte confesional, potrivit unui decret din 1781, fiii primeau religia tatălui, iar fetele pe cea a mamei. 

 „Această împărţire religioasă după sex cum i-am putea spune, se poate să fi avut drept scop menţinerea în echilibru a celor două religii importante din Transilvania” , explică istoricul Luminiţa Dumănescu în Revista Bistriţei. 

Deşi era supusă influenţei Bisericii, legislaţia permitea divorţurile, în anumite condiţii. Unul dintre principalele motive acceptate în cazurile de divorţ era naşterea unor copii în afara căsătoriei. 

Legislaţia stabilea şi vârsta de la care se puteau căsătorii tinerii. Astfel, adolescenţii trebuiau să aibă 14 ani pentru a se putea căsătorii, iar fetele cel puţin 12 ani. Minorii aveau nevoie şi atunci de acordul părinţilor sau a tutorilor pentru a se căsătorii. 

În urma divorţurilor acceptate, copiii ajungeau obligatoriu în grija tatălui. Acesta avea dreptul de a găsi o nouă „mamă” pentru copiii săi, în timp ce fosta soţie trebuia să aştepte o bună perioadă de timp pentru a se putea căsători din nou. 

Avortul şi abandonul copiilor era de netolerat, atât în perioada medievală, cât şi după. Dacă în perioada medievală se mergea pe principiul „ochi pentru ochi”, ulterior, femeile nu au mai fost omorâte, fiind închise şi puse la muncă în folosul comunităţii. Dacă femeia era căsătorită, păcatul era considerat mai mare, iar condiţiile de detenţie stabilite de lege erau şi ele mai aspre. 

Vă mai recomandăm:

Cum se pescuia pe actualul teritoriu al României acum câteva secole. De la prinsul cu mâna la otrăvirea peştilor cu plante toxice

Ţăranul român şi economia. Cum îşi asigurau traiul oamenii satelor în urmă cu câteva secole