Plutaşii, oamenii cei mai favorizaţi acum 200 de ani. Nici măcar armata nu se putea apropia de ei
0În urmă cu mai bine de 200 de ani, în comuna arădeană Micălaca, actualmente cartier al municipiului, trăia o categorie aparte de oameni: plutaşii.
Aceste persoane aveau casele însemnate, iar armata sau primarul nu aveau ce căuta în aceste imobile. Faptul că plutăritul pe Mureş devenise, în perimetrul arădean şi, mai ales pentru locuitorii din Micălaca, o ramură distinctă de activitate o confirmă, pe de o parte, nevoia recrutării unui apreciabil număr de plutaşi pentru transportul sării, cum rezultă dintr-un ordin al autorităţilor administrative superioare, din septembrie 1810.
Istoricul maghiar Somogy Gyula menţionează că „în anul 1810, când Statul îşi transporta sarea cu luntrile sale, din Micălaca şi-a angajat mulţi luntraşi. Le-a dat de-a lungul drumului de ţară, în ordine, locuri de case, păşune din pusta Zimandului, ba încă i-a scutit şi de serviciul militar. Pe casele luntraşilor era zugrăvită, ca emblemă, câte o luntre. În astfel de casă, nici primarul, nici militarii, nu aveau ce căuta. Conducătorul luntraşilor era caporal. În cauze mai însemnate căpitanul districtual judeca asupra lor. Astfel se bucurau de oarecare libertate, pe cuprinsul comitatului. Mai târziu Statul a dat în arendă transportarea sării, atunci libertăţile lor au încetat şi încetul cu încetul au ajuns soarta iobagilor de mai înainte”.
În acel an, în luna septembrie, autorităţile arădene emit şi un regulament de navigaţie pe râul Mureş. Documentul, bogat în informaţii, stabileşte la 700 numărul plutaşilor aflaţi în slujba statului.
“Ei erau recrutaţi dintre jeleri şi iobagi care locuiau în apropierea Mureşului, astfel că locuitorii din Micălaca erau favorizaţi în acest sens. Plutaşii angajaţi se bucurau şi de unele privilegii, cum ar fi scutirea de prestaţii urbariale, de robotă, de obligaţia de a participa la transporturile publice, de a asigura încartiruirea trupelor imperial”, spune istoricul arădean Doru Sinaci.
Ca semn distinctiv, profesia luntraşilor era evidenţiată printr-o scândură de lemn atârnată pe frontispiciul casei acestuia, având inscripţionată imaginea unei corăbii.
“Navigaţia pe Mureş se practica între mijlocul lunii martie şi solstiţiul de iarnă, cu excepţia lunii iulie, rezervată lucrărilor de recoltare a grâului. Duminicile şi sărbătorile religioase erau libere, pentru odihna şi pentru nevoile spirituale ale corăbierilor. Îndeletnicirea de corăbier (plutaş) se transmitea din tată în fiu, odată cu privilegiile şi obligaţiile care decurgeau de aici”, mai spune istoricul arădean.
Navigaţia pe Mureş a cunoscut apogeul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după care, concomitent cu afirmarea transporturilor feroviare, înregistrează un vizibil declin.
Vă mai recomandăm: Cei mai frumoşi aventurieri români. Cinci tineri din Neamţ au călătorit 10 zile cu o canoe, pe drumul folosit odinioară de plutaşii de pe Bistriţa