Revoluţia partizanilor conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, simbol al luptei împotriva regimului comunist
0Ion Gavrilă-Ogoranu reprezintă unul dintre cele mai puternice simboluri ale luptei împotriva regimului comunist. Este unul dintre puţinii dizidenţi care a reuşit să scape de fosta securitate, care îl condamnase la moarte. Ogoranu a fost singurul care nu a fost prins timp de 27 de ani, lucru care îl face unic în istoria grupărilor de partizani de oriunde în lume.
Ion Gavrilă-Ogoranu s-a născut în anul 1923, într-o familie ţărănească cu 6 copii, în satul Iasi-Făgăraş. A urmat Liceul Radu Negru din Făgăraş, unde a făcut parte din Frăţia de Cruce Negoiul. Si-a executat stagiul militar la vânătorii de munte, la Şcoala Militară Abrud şi la Câmpulung-Muscel. Combatant pe front, până la alungarea armatei maghiare din Munţii Apuseni. În 1941 a fost condamnat la temniţă de regimul antonescian. În 1945 era student în centrul Universitar Cluj, la Facultatea de Agronomie şi, în paralel, la Academia de Înalte Studii Economice din Braşov.
A acţionat în organizaţiile anticomuniste studenteşti din Cluj, participând şi la greva studenţească din 1946, în calitate de vicepreşedinte al studenţilor de la Agronomie. A participat la pregătirea Rezistenţei Armate Anticomuniste promovată de partidele istorice, de Mişcarea Legionară şi de ofiţeri ai armatei române. Începând din 1948, împreună cu alţi studenti, ofiţeri şi elevi, a organizat Grupul Carpatin de Rezistentă Naţională Armată din Munţii Făgăraşului. Este rănit în luptă în mai 1954.
Prins de securişti, eliberat la intervenţia preşedintelui SUA
Pentru activitatea anticomunistă este inclus, în lipsă, în „Procesul marii trădări”, din 1948, proces înscenat de comunişti la comanda KGB-ului. Este, de asemeni, condamnat în contumacie la 15 ani în procesul celor 200 de studenţi din Centrul studenţesc Cluj. Tot în contumacie este condamnat la „moarte prin împuşcare” de Tribunalul Militar din oraşul Stalin, în iunie 1951. După anihilarea partizanilor din Grupul Carpatin, deşi a fost căutat cu înverşunare, nu a fost prins de Securitate timp de 27 de ani. Cea mai mare parte a acestei perioade a stat ascuns în satul Galtiu, comuna Sântimbru, la Ana Săbăduş, văduva doctorului Petru Săbăduş, şi el deţinut politic, mort în închisoarea Gherla, cea care avea să-i devină soţie.
Ogoranu a fost arestat de securitate la Cluj în 1976 şi anchetat timp de 6 luni la Bucureşti. A fost salvat datorită intervenţiei Preşedintelui SUA, Richard Nixon. Pus în libertate, a fost încadrat ca muncitor, apoi tehnician la IAS Miercurea Sibiului. Grupul de rezistenţă Carpatin Făgărăşan, care cu timpul a devenit cunoscut ca „Grupul Ioan Gavrilă Ogoranu“, a fost unul dintre cele mai longevive: cei 12 tineri, majoritatea studenţi sau absolvenţi de facultate, au rezistat cu arma în mână aproape 10 ani în Munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile. Faptul că nu a fost prins o perioadă atât de mare de timp, îl face unic în istoria grupărilor de partizani de oriunde în lume.
„Securitatea s-a infiltrat printre potenţialii săi colegi, care puteau să îl ajute. În perioada 1973-1975, Securitatea îi racolează pe foarte mulţi dintre foştii săi colegi, foştii săi prieteni. De aici a venit şi arestarea sa. Au reuşit să îl recruteze pe un inginer, la care au apelat să îl ajute, să îşi realizeze situaţia. Prin acel informator au reuşit să îl atragă, să îi ofere iluzia reabilitării grupului. După 25 de ani de la condamnarea la moarte, aceasta se prescripsese şi nu mai era în vigoare. Astfel, când a fost arestat, nu au avut ce să îi facă din punct de vedere legal. A fost anchetat câteva luni, iar după aceea el şi-a reluat activitatea. A lucrat ca agronom în Sibiu. După ’90 a rămas acelaşi luptător şi m-a impresionat prin forţa pe care a avut-o, la 80 de ani, să scrie toate acele volume şi să vorbească şi despre alţi rezistenţi anticomunişti”, afirmă istoricul Liviu Pleşa
„Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“
Gruparea de partizani în care a activat şi Ogoranu acţionat mulţi ani fără a fi prinsă de securişi. Se despărţeau în grupuri de patru sau cinci oameni, ca să nu rişte capturarea tuturor odată, păstrau legătura între grupuri prin bilete lăsate în locuri secrete, în scoarţa copacilor, încercau să afle informaţii despre mişcările de trupe ale armatei şi Securităţii. Mereu hăituiţi, se ascund în păduri, în hambare, în căpiţele de fân ale ţăranilor, în holdele de grâu, cu credinţa – şubrezită odată cu trecerea anilor – că americanii vor veni şi vor salva ţara de comuniştii înstăpâniţi. Aceştia din urmă îi urmăreau cu o perseverenţă diabolică, pe toate căile posibile: armat, în aer – elicoptere – şi la sol, prin diverse tehnici operative – familiile lor anchetate şi persecutate, aruncarea în închisoare şi maltratarea oricui ajuta sau părea să ajute mişcarea lui Ogoranu. Pentru prinderea au fost mobilizate de-a lungul timpului cele mai numeroase trupe de Securitate şi Miliţie din istoria ţării.
În decembrie 1989 a participat la Revoluţie în Bucuresti, la Televiziune, dar nu a pretins niciodată certificat de „revoluţionar”. După 1989 a activat în diferite organizaţii din ţară şi străinătate: Alianţa Civică, Memorialul Sighet, Fundaţia Rezistenţa Armată Anticomunistă şi, de asemenea, în cadrul Amnesty International. A scris mai multe cărţi din care cea mai cunoscută este seria „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, în care îşi povesteşte întreaga viaţă. Ion-Gavrilă Ogoranu a trăit la Galtiu, în Alba, până la sfârşitul vieţii, în anul 2006. Memoria sa este promovată în continuare prin intermediul unei fundaţii care îi poartă numele şi a unui simpozion organizat în fiecare an la Alba Iulia.
Revoluţia de la Alba Iulia în imagini de colecţie. Cum a fost descrisă în presă „Ziua Libertăţii“