Povestea pensionului domnesc, locul în care fetele boierilor învăţau să ajungă „mume de familie” - ce reguli stricte şi lecţii li se impuneau domnişoarelor

Pensionul a fost timp de aproape 100 de ani o modalitate de educaţie pentru fetele din Bucureşti care proveneau din familii înstărite. Pentru „a atinge“ finalitatea morală pe care o urmărea educaţia feminină în epocă, absolventele Pensionului trebuiau să aibă, pe lângă noţiuni teoretice, şi unele practice, de bucătărie, servirea mesei, de croitorie.

Actul prin care se înfiinţa în Bucureşti  „Pensionatul domnesc de fete" a fost semnat de domnitorul Barbu Ştirbeei, în 19 martie 1851. Informaţii preţioase pe acest subiect aflăm din lucrarea „Scoala Centrală din Bucureşti - 150 de ani de educaţie şi cultură“.

Bursă lunară de 60 de galbeni

Din lucrarea amintită aflăm că Pensionul s-a deschis abia în anul următor, timp în care s-a căutat o clădire corespunzătoare, director, personal didactic şi a fost înzestrat cum se cuvine. Cursantele erau fete de neam boieresc, fiice ale unor înalţi demnitari, care primeau astfel o recompensă din partea statului. Şcoală era destinată fiicelor unor demnitari, care se distinseseră în serviciul public şi cărora statul, în semn de recunoaştere şi recompensă, le asigura gratuit bună educaţie a copilelor. Acestea puteau beneficia de o bursă de 60 de galbeni anual, dacă aveau vârste cuprinse între 7 şi 11 ani. Printre primele 13 bursiere s-au numărat şase fiice de ofiţeri, lor alăturându-se şi fete din mari familii boiereşti. Se studiau: limbile română (valahă), franceză şi germană, ştiinţele (religie, geografie, istorie universală, aritmetică) şi artele (caligrafie, desen, dans, muzică, lucrul de mâna) toate necesare unei "mume de familie". 

Studiile elevelor nu se limitau la cele teoretice. Lor li se ofereau şi cursuri practice de economie domestică, bucătărie, scop în care se organizase o bucătărie separată de cea a şcolii, iar servitul mesei în internat era realizat tot de ele. Lucrul manual le obişnuia cu croitul şi cusutul hainelor şi lenjeriei necesare familiei. Ele corespundeau finalităţii morale pe care o urmarea educaţia feminină în epoca. În anul 1861, s-a aprobat regulamentul de funcţionare a internatului, ale cărui prevederi, foarte riguroase, erau obligatorii atât pentru eleve, cât şi pentru familiile lor.

Sarcini precise în regulament

Conform regulamentului intern al Pensionului elevele aveau în dotare câte o uniformă de „toată ziua“, respectiv câte una pe care o îmbrăcau când participau la examene şi adunări „cu etichetă“. 

Din memoriile lui Annie Bentoiu, punctate în volumul „Copilăria la români“  aflăm lucruri intersante despre uniformele cursantelor: „Uniformele noastre erau diferenţiate, dar cu un aspect sever: între zece şi paisprezece ani rochie de aţică în pătraţele roşii şi albe, lungă până sub genunchi, cu un şorţ tot lung de poplin negru, guleraş brodat şi fundă neagră; într-o parte, de un nasture al şorţului, atârna un lanţ cu cheile de la dulapuri şi pupitre. Fetele din cursul superior- cincisprezece optsprezece ani- aveau acelaşi model de uniformă, dar în carouri gri cu alb, ceea ce le dădea un caracter mai elegant si mai serios; cele mici erau obligate să li se adreseze cu «domnişoară»”.

De la director, la portar, fiecare avea în „fişa postului“ sarcini precise. Portarul era ameninţat cu „destituirea imediată“, dacă permitea cuiva să intre sau să iasă din internatul Pensionului, după ora 10 seara. Fiecare pedagog trebuia să doarmă cu elevele în dormitor, să ţină în loc sigur cheia de la dormitor. Guvernanta participa la orele de meditaţii, la programul de rugăciune şi le inspecta garderoba. Pe umerii directoarei „apăsau“ obligaţii de natură educativă, administrativă şi disciplinară.

„Directoarea e datoare a corespunde cu părintii elevelor, a le da pururea sfătuiri in privinţa indreptarei acasă a caracterului fiicei lor, a-i face atenţi asupra aplecărilor ce trebuie să combată şi să privegheze în ea", se spune în lucrarea „Scoala Centrală din Bucureşti- 150 de ani de educaţie şi cultură“.

 Din lucrarea „Cronologia Bucureştilor 20 septembrie 1459 - 31 decembrie 1989 Zilele, faptele, oamenii capitalei de-a lungul a 530 de ani“, aflăm că „Barbu Ştirbei hotarăşte înfiinţarea unui pensionat domnesc pentru fete, care va funcţiona în primii trei ani (1852-1855) într-o casă particulară de pe podul Târgului de Afară, iar din 1892 în localul propriu, care s-a păstrat până astăzi.” În perioada regimului comunist, a avut mai multe denumiri (Liceul de fete nr. 10., Şcoala Medie nr. 1, Şcoala medie nr. 10, Şcoala medie Mixta Zoia Kosmodemianskaia.). Abia după 1990, şi-a recăpătat numele de Şcoala Centrală.

În volumul „Copilăria la romani”, scrisă de Adrian Majuru, găsim mărturia lăsată de Florica Dimitrescu: „Şcoala Centrală – care a fost o şcoală de elită din punct de vedere intelectual, din punctul de vedere al obligaţiei de a învăţa – a fost şi o şcoală democrată. Acolo am învăţat, fără a cunoaşte cuvântul, ce înseamnă «democraţie» (...) Pentru interne, soneria zbârnâia dimineata la ora şase; urma forfota spălatului, îmbrăcatului, aşezării lucrurilor la loc; Coboram în sufragerie pentru ceai – la subsol – în rând, câte două, la şapte fix, (…). Cele cinci ore de curs de dimineaţa, întrerupte de sonerie pentru scurte recreaţii de zece minute şi una singură de douăzeci, se încheiau cu un nou mers la masă în rând, la ora unu; după prânz, “recreaţia mare” dura până la ora 15, în larga curte-grădină de câte ori o permitea vremea.(…). În clase apoi, ne făceam lecţiile pentru a doua zi, pînă la 5 cînd soneria anunţa o nouă recreaţie de o jumătate de ceas; reîncepea atunci pregătirea lecţiilor, numită “meditaţie”, până la cina de la ora şapte, imediat urmată de urcarea în dormitor unde lumina se stingea cel mai târziu la 9. (…) Timp de patru ani şi jumătate am fost internă şi trebuie să spun că acest program, respectat cu străşnicie, mi-a creat impresia unei ordini universale pentru tot restul existenţei.”(Articol scris de NICU NEAG)