FOTO Cum se făcea turism montan în urmă cu 50 de ani. Rolul important al ţigărilor pentru supravieţuirea pe munte

În urmă cu 50 de ani, turismul montan era departe de ceea ce se întâmplă acum. Turiştii care doreau să urce pe munte trebuia să depună un efort mult mai mare decât în prezent.

Dificultatea era reprezentată, în primul rând, de accesul dificil în zonele în care se făcea turism montan. În cele mai multe situaţii se putea ajunge cu trenul până într-o localitate aflată la baza muntelui, de unde se urca pe jos până la cabanele care existau la vremea respectivă. Turiştii mai cu dare de mână plăteau localnici care îi duceau cu căruţa mai aproape de destinaţie. 

Pe munte, un important ajutor erau ciobanii care păşteau oile şi cunoşteau potecile foarte bine. În relaţi cu ciobanii, foarte importante erau ţigările. Aceştia nu doreau bani, pentru că oricum nu aveau ce face cu ei acolo, ci ţigări. În schimbul acestora, ofereau mâncare, sfaturi şi chiar cazare celor care nu aveau unde să stea. În anii '60, se putea face turism montan cu cheltuieli minime, doar cu pachete de ţigări pregătite anterior pentru ciobanii întâlniţi pe traseu. În cabanele amenjate, ”la loc de cinste” erau priciurile, respectiv paturile din scânduri acoperite cu o saltea din paie.

Fotograful Viorel Simionescu descrie într-un mod original cu era ”traiul” la o astfel de cabană în anul 1963: ”Cabana, cochetă şi splendid poziţionată într-o poiană lângă Răul Mare, nu mai există zonă fiind inundată de lacul de acumulare. Nici drumul în lungul râului prin care am iesiit din masiv pe la Gura Zlata nu mai este. După o zi dură de parcurs distanţa de la Pietrele, încărcaţi cu rucsaci de cca 30 kg (din care mai bine de 1/2 erau alimente-conserve, salamuri, chiar pâine-pt. că la cabane nu găseai nimic de mâncare), arşi groaznic de soarele unei zile de un senin de excepţie (deşi eram după cca 10 zile de plaje la Mare) şi terminaţi fizic de un cobarăş abrupt din creastă până la nivelul râului. poiană de lângă apa unde era cabană ni s-a părut un colţ de Răi.

Am dormit tun, desigur tot la priciuri. Pt. cine nu a apucat, priciurile erau pături de scândură de brad, între 10....20 într-un dormitor, cu o saltea de paie peste care se aşternea una din cele 2 pături care îţi erau oferite în preţul cazării. Aveam însă 26 ani şi treceam peste toate fără să ne pese. La cabană toaleta se făcea la râu, unde se spălau şi rufele, se corhaneau buştenii cu ţapină în rău pt a fi duşi de apă la vale. În lumina dimineţii ce a urmat am făcut câteva poze bune, cu activităţi la râu, ţapinari în efort etc. Puţin mai jos de cabană era improvizat un mic baraj din buşteni mari, lac în care se adunau lemnele pentru a fi dirijjate mai apoi pe firul râului de către ţapinari. În micul lac format de baraj am petrecut câteva ore de neuitat în compania unor copii ai locului facnd exerciţii de plutărit pe nişte plute improvizate din 2, 3 buşteni legaţi”. (Sursa fotografiilor: Viorel Simionescu)