FOTO Cei mai frumoşi români. Alexandru Ştirban, „doctorul“ manuscriselor şi cărţilor vechi
0Tradiţia legătoriei de carte se mai păstrează prin efortul izolat al unor meşteri sau restauratori specializaţi. Unul dintre locurile de referinţă la nivel naţional, unde se „vindecă“ manuscrise şi cărţi rare este la Alba Iulia, la Centrul naţional de restaurare şi conservare de carte veche din cadrul Muzeului Unirii. Aici îl găsim pe restauratorul Alexandru Ştirban.
Ochii lui Alexandru Ştirban strălucesc de mândrie, în timp ce prezintă ultimele cărţi vechi care i-au trecut prin mână în Centrul naţional de restaurare şi conservare de carte veche, pe care-l şi conduce de 17 ani. Mă îndeamnă să trec pragul atelierului de lucru. Îmi face cunoştinţă cu un „Minei pe aprilie“, tipăritură de la 1685, deţinută de Muzeul Naţional Cotroceni.
„Învelitori din piele, scoarţe din lemn, cusătură cu aţă din sfoară de cânepă, hârtie suport produsă manual din in şi cânepă, 66 de file, în total“, ne spune cu precizie Alexandru Ştirban.
Principiu de restaurare: intervenţie minimă
Cu ochi ageri şi mână fermă, meşterul oficiază cu precizie în faţa mea un adevărat ritual, pentru a-mi diagnostica bolile cu care tipăritura a intrat în amplul proces de restaurare. Aşa aflăm că responsabile de fragilizarea hârtiei purtătoare de text şi de desprinderea filelor la o simplă atingere sunt bacteriile. Şi insectele au contribuit la deteriorarea tipăriturii. În „pelerinajul“ lor de la o scoarţă la cealaltă, au lăsat găuri de zbor circulare pe cotor, pe primele şi ultimele file. Şi corpul cărţii a avut de suferit, în timp: file desprinse din cusătură, ca urmare a degradării acesteia. O analiză din scoarţă-n scoarţă ne arată că toate filele au avut colţul de jos deterioarat, ca urmare a răsfoirilor repetate.
Restauratorul ne spune că imediat după intrarea cărţii în laborator a căutat arme cu care să contracareze atacul
Foto
bacterian. Aceasta, întrucât substanţa folosită pentru dezinfecţie nu se alege la întâmplare. Trebuie să fie compatibilă cu toate materialele care intră în structura tipăriturii, să nu fie toxică pentru om, să nu atace cernelurile folosite. Adept al lucrului bine făcut, fiecare element caracteristic al tipăriturii apare trecut în dosarul de restaurare, de la numărul de pagini, la tipul de cusătură, învelitori, ornamente. Ne spune pe scurt ce treabă are sticluţa cu iod în iodură de potasiu, soluţia de carboximetil celuloză şi apa distilată cu tipăritura de care vorbim. Cu ultima, spre exemplu, au fost spălate filele de murdărie şi îmbunătăţite valorile pH-ului. A urmat o uscare liberă pe hârtii de filtru.
Ajungem şi la rolul bisturiului de pe masă. Cu ajutorul lui s-a îndepăratat surplusul de hârtie japoneză şi de văl japonez cu care s-au consolidat zonele fragilizate. Pas cu pas, restauratorul ne conduce la ”forzaţ”, hârtia care leagă blocul de foi de copertă şi la capitalband-urile noi, din aţă de bumbac împletită, aplicate pe cotorul tipăriturii, în partea de sus şi de jos. Scoarţele de lemn şi învelitorile din piele originale au fost „salvate”, aşa că tipăritura se întoarce la Muzeul Cotroceni cu „îmbrăcămintea“ în care a fost pusă de cei care au tipărit-o. „Cam aşa ar trebui să arate“, spune cu mândrie Alexandru Ştirban la final. Ceea ce a explicat mie în 20 de minute a însemnat 2 luni de muncă pentru restaurarea tipăriturii de la 1685.
Cărţi rare, ”vindecate” la Alba Iulia
„Cine mai are acum nevoie de o carte bine legată, de o mapă de birou?“, este o întrebare normală în acest context. Îmi răspunde fără ezitare: „ Atât timp cât vor fi oameni care iubesc acest obiect şi apreciază o ediţie frumos lucrată, cartea fizică va exista şi pe viitor, în paralel cu cea virtuală“.
Prin mâinile sale, în laboratorul din Alba Iulia, au trecut mii de volume cu manuscrise şi documente valoroase, iar cunoştinţele sale despre trecutul nostru se îmbogăţesc în fiecare zi. Ne prezintă şi o listă lungă de cărţi rare pe care le-a „vindecat“. Am reţinut câteva dintre ele: „Cazania lui Varlaam (1643), „Noul Testament de la Bălgrad“ (1648), „Molitvenic” (1689), Kiriacodromion” şi „Bucoavna“ (1699), „Apostol“ (1704). Restaurarea unei cărţi începe de la câteva sute de lei şi poate ajunge până la 2.000 euro. Materialele şi timpul alocat restaurării dau preţul. Un proces de restaurare poate dura de la câteva săptămâni la câteva luni.
Valoarea unui document pentru un restaurator nu este aceeaşi cu cea văzută de un istoric. Cu cât este mai veche sau mai deteriorată cartea, cu atât provocarea este mai mare pentru primul. Cele mai multe solicitări de restaurare de carte veche şi manuscrise vin din partea Episcopiei Romano-Catolice din Alba Iulia, Bisericii Ortodoxe şi celei Evanghelice, mănăstiri, muzee, biblioteci, din toată ţara. Legătoria de carte are de fapt o istorie de câteva sute de ani la noi în ţară. Ferecătura de carte în România a fost la origini o artă religioasă, pentru că s-a aflat în strânsă legătură cu conţinutul cărţii, tot religios. (Text scris de NICU NEAG)
Citiţi şi: