Trauma prin omisiune. Când maturizarea precoce a copilului ascunde o absență dureroasă
0Uneori, independența precoce e un simptom al absenței. Copilul care se adaptează singur nu e neapărat puternic, ci format în lipsa unei protecții afective și a unei prezențe stabile. „Pentru mine, cea mai mare traumă a constat în toate lucrurile care nu s-au întâmplat”. Așa începe un comentariu de pe Reddit, r/DID, într-o discuție despre neglijență și absență afectivă. Oameni din toate colțurile lumii descriu aceeași rană, nu cea a violenței, ci a lipsei.
„Ani la rând am crezut că așa e normal: să te descurci singur, să nu ceri nimic”
„Am știut mereu că am fost neglijat, dar n-am înțeles niciodată ce înseamnă asta cu adevărat. Nu mi-am dat seama că trebuia să fiu protejat, sau că eram responsabilitatea cuiva. Am trecut prin multe: abuzuri, umilințe, instabilitate. Dar nimic nu m-a afectat atât de mult ca lipsa structurii, a confortului, a protecției, a sentimentului de apartenență. E atât de «simplu» și atât de devastator”, a scris cineva.
Un alt utilizator a comentat că: „Psihiatrul meu mi-a spus ceva ce mi-a schimbat complet perspectiva: trauma nu e doar ce s-a întâmplat atunci, ci felul în care te afectează acum. Eu n-am avut protecție sau ghidaj când eram copil, iar consecința se vede azi. Ca adult, încă am nevoie de confortul și de ghidarea care lipseau atunci. E ca și cum am rămas blocat în aceeași vârstă.”
Altcineva a scris : „Am trecut prin iad în copilărie. Dar ce m-a distrus n-a fost durerea, ci singurătatea. Ar fi fost altfel dacă mă ținea cineva în brațe. Dacă aveam măcar o amintire în care să fi fost iubit.”
„Când am aflat, la 32 de ani, că un copil n-ar trebui să fie responsabil de propriul program, am simțit furie pură. Ani la rând am crezut că așa e normal: să te descurci singur, să nu ceri nimic. A fost prima dată când am realizat cât de greșit fusese totul”, a adăugat un alt user.
Altul completează: „Mintea mea și-a creat protectori pentru că n-am avut niciunul real. Nu o învinuiesc pe mama, era în modul ei de supraviețuire. Dar faptul că n-a fost nimeni acolo când mi se întâmplau lucruri grele... (...). Oamenii cred că un copil uită. Nu uită. Corpul ține minte tot.”
„Terapeuții îmi spun să mă «îngrijesc singur». Dar eu asta am făcut toată viața. Am fost propriul meu adult. N-am nevoie de independență, ci de ajutorul acela temporar care îți arată că poți fi în siguranță lângă cineva”, a mai scris cineva.
„Copilul care se descurcă singur e, de fapt, un copil singur”
Tot mai mulți adulți care ajung astăzi în terapie descoperă că suferința lor nu provine din evenimente dramatice, ci din lipsuri sau tăceri: absența iubirii, a protecției, a unei voci care să-ți spună „ești în siguranță”. Psihologia numește acest fenomen traumă prin omisiune sau neglijență: rana adâncă născută nu din ceea ce s-a întâmplat, ci din ceea ce n-a avut loc niciodată. Copilul neglijat nu știe că e neglijat; el crede că e vina lui că nu primește atenție, și devine adultul care se descurcă singur, care nu cere ajutor și care trăiește cu un sentiment de gol.
„Trauma prin omisiune este o formă de traumă relațională complexă, apărută atunci când nevoile emoționale fundamentale: iubirea, siguranța, protecția, reguli si repere, reglarea afectivă, nu sunt îndeplinite. Neglijarea emoțională timpurie are efecte cumulative asupra dezvoltării psihice, comparabile cu abuzul activ. Absența răspunsului empatic nu lasă urme vizibile, dar modelează tăcut creierul și imaginea de sine”, explică pentru Adevărul psihoterapeutul și psihologul clinician Mirela Maftei.
Conform spuselor sale, trauma prin omisiune/neglijență se ascunde în normalitate. Mulți adulți spun: „Am avut o copilărie bună, părinți muncitori, nu mi-a lipsit nimic.”
„Dar ceea ce a lipsit era exact prezența, continerea emoțională. Conform teoriei neurobiologice (Briere & Scott, 2015), absența empatiei activează amigdala, blochează hipocampul și reduce conectivitatea cortexului prefrontal, menținând o stare de alertă cronică și dificultăți de reglare emoțională”, declară Mirela Maftei.
În opinia sa, adultul care a crescut fără validare emoțională trăiește cu un vid interior. „Se teme de vulnerabilitate, evită intimitatea, are nevoie de aprobare in aproape tot ce face de zi cu zi. Perfecționismul, nevoia de control și sentimentul de gol interior sunt ecouri ale copilului care n-a fost văzut. Aceste manifestări corespund, adesea, unui atașament evitant sau ambivalent, conform teroriei atașamentului (Ainsworth et al., 1978; Bowlby, 1982).
Psihoterapeutul spune că trauma prin omisiune se reactivează în relațiile apropiate. Mai exact, persoana se teme să se implice emoțional, pentru că apropierea activează frica de respingere. „În același timp, distanța afectivă confirmă vechiul scenariu: „nu sunt suficient de bun”. Este un paradox relațional specific traumelor complexe – dorința de conectare coexistă cu frica de a te conecta. Terapia centrată pe traumă nu rescrie trecutul, ci oferă experiențe corective. Conform Brand et al. (2022, Finding Solid Ground), relația terapeutică devine spațiul unde persoana trăiește, poate pentru prima dată, siguranța unei relații previzibile și empatice”, mai spune ea.
Potrivit declarațiilor specialistei, plasticitatea neuronală permite refacerea conexiunilor emoționale chiar și după ani de absență. „Experiențele terapeutice bazate pe predictibilitate, reglare și contact emoțional pot rescrie tiparele de stres. Siguranța emoțională se reînvăță prin relații în care vulnerabilitatea este întâmpinată cu empatie, nu cu respingere”, adaugă aceasta.
Cultura „copilului care se descurcă singur”
În cultura românească, copilul tăcut și independent a fost adesea idealizat, mai spune Mirela Maftei. Însă „copilul care nu cere nimic” este, de fapt, copilul care a învățat că nevoile sale nu contează, completează ea. „Această mentalitate perpetuează transgenerațional trauma prin absență. A vorbi despre lipsă nu înseamnă a acuza părinții, ci a înțelege contextul în care și ei au crescut fără validare emoțională. Copilul are nevoie, mai presus de orice, să fie simțit, vazut, auzit, continut emotional. “Te văd. Ești important pentru mine. Ești în siguranță”. Prevenția traumei nu înseamnă perfecțiune parentală, ci relație și prezență. Să-l auzim, să-l validăm, să fim acolo când plânge. Orice clipă de empatie repară o absență veche și construiește reziliență”, explică psihoterapetul.
Acolo unde a lipsit iubirea, poate fi construită prezența. Iar acolo unde n-a existat siguranță, ea poate fi învățată: pas cu pas, relație cu relație. „Vindecarea începe atunci când recunoaștem: A lipsit ceva esențial și am dreptul să simt durerea acelei lipse. Nu ceea ce s-a întâmplat ne marchează cel mai tare, ci ceea ce nu s-a întâmplat atunci când aveam cel mai mult nevoie”, conchide Mirela Maftei.