Topul încrederii şi al nesimţirii

Ce să aşteptăm de la alegerea pe care Biserica Ortodoxă o va face astăzi? Nu există discrepanţă mai şocantă decât aceea dintre suirea instituţiei Bisericii pe primul loc în topul

Ce să aşteptăm de la alegerea pe care Biserica Ortodoxă o va face astăzi?

Nu există discrepanţă mai şocantă decât aceea dintre suirea instituţiei Bisericii pe primul loc în topul încrederii românilor şi deruta morală traversată de aceeaşi societate. Da, punem Biserica pe locul întâi. Dar suntem primii la înjurături, la bârfă şi la violenţa domestică. Ne complacem în mizerie, înecăm apele şi pământul în gunoaie. Oraşele şi satele noastre sunt expresii ale delăsării şi nesimţirii. Programele noastre de televiziune şi tabloidele cuceresc zilnic noi recorduri ale dezmăţului.

Ne batem joc de bătrâni, trecem nepăsători pe lângă copiii în zdrenţe ce prizează aurolac. În schimb, nutrim o admiraţie tainică pentru cei care "au fost şmecheri" şi "s-au descurcat". Una peste alta, trăim în probabil cea mai individualistă societate dintre cele europene. Nicăieri nu poţi vedea un asemenea contrast între spaţiul privat îngrijit şi spaţiul public lăsat de izbelişte. Nicăieri oamenii nu-şi bat joc în asemenea hal de banul public şi de interesul comun.

Cei mari vămuiesc banii pensionarilor, ai profesorilor, ai militarilor, subvenţiile ţăranilor; cei mici sunt în stare să apuce până şi colţul de pâine de la gura văduvei, a sărmanului sau a bolnavului. "Totul pentru mine, nimic pentru ceilalţi!" - aceasta-i lozinca zilei. Altfel, urlă credinţa-n noi, dă evlavia pe-afară, de ne călcăm în picioare - la propriu! - pe la procesiuni şi pomeni.

Şi atunci, ce avem de aşteptat de la alegerea pe care Biserica Ortodoxă o va face astăzi? Exact aceasta: un prim gest prin care să înceapă umplerea hăului căscat între soclul pe care stă Biserica şi mlaştina în care se complace societatea. Locul privilegiat al Bisericii în topul încrederii publice nu va însemna mare lucru dacă instituţia nu va veni mai aproape de problemele, de complexele şi de vinovăţiile societăţii.

Din nefericire, începutul nu este încurajator. De la plecarea la cele veşnice a Patriarhului Teoctist, instituţia nu a făcut vreun exerciţiu major de transparenţă. Promisa listă a electorilor nu a fost publicată oficial, iar posibila cercetare a dosarelor candidaţilor la cârja patriarhală a întâmpinat o rezistenţă acerbă şi, s-o recunoaştem, eficace.

Niciun raport amănunţit privind averea Bisericii şi modul în care este ea gestionată nu a fost făcut public vreodată - deşi societatea are dreptul la aşa ceva, câtă vreme salariile clericilor sunt plătite din bani publici.
Dar poate că noul Patriarh va face şi paşi în această direcţie. La urma urmelor, Biserica nu se poate baza, în relaţia sa cu societatea, doar pe dogmă şi, s-o recunoaştem, pe o undă de iraţional.