Te rugăm, închide presa!

Poporul se va răcori puţin aflând că au fost lichidate nişte cuiburi de năpârci.

Pe lângă multele capete de acuzare pe care i le aduce Justiţia, Sorin Ovidiu Vîntu poate fi deja declarat vinovat pentru o faptă de o gravitate excepţională: subminarea libertăţii în România. Faceţi un sondaj şi întrebaţi oamenii, dacă libertatea cuvântului mai înseamnă ceva pentru ei. Te vor lua cu pietre! Ce cuvânt, ce libertate, mama voastră de slugi! Dacă vine mâine jandarmul şi închide câteva instituţii de presă pentru că au participat la „campanii comandate" aşa cum se scrie în Strategia de Apărare, nimeni nu va zice nimic.

Mulţi îşi vor freca mâinile şi vor răsufla uşuraţi:  bine le face, nişte bandiţi. În vremuri de depresie naţională, ­poporul se va răcori puţin aflând că au fost lichidate nişte cuiburi de năpârci. Sorin Ovidiu Vîntu a dat toate justificările necesare pentru ca oamenii să gândească aşa. A zis că îl suspendă pe Băsescu pentru că i-a deschis dosarul cu Banca Agricolă? A zis. Şi-a scos armatele să se bată cu preşedintele? Le-a scos! S-a pişat pe libertatea jurnaliştilor săi? S-a. Şi atunci, ce mama dracului mai vreţi cu presa voastră?

Cum să răspunzi? Că libertatea noastră a tuturor nu se poate concepe fără presă liberă? Că o societate funcţională se clădeşte pe valori, între care circulaţia nestingherită a cuvântului este între primele? Râde lumea de tine.

Vîntu a zis la un moment dat că judecătorii sau procurorii se vor teme de el atât timp cât vor şti că are Realitatea TV. Iată că s-a lovit singur, subminând singurul lucru fără de care o instituţie de presă nu poate exista: credibilitatea.

Dacă „Washington Post" l-a dat jos pe Nixon, a făcut-o pentru că ofensiva declanşată de Casa Albă împotriva ziarului s-a izbit de credibilitatea publicaţiei şi de profesionalismul celor doi tineri jurnalişti pe atunci, Carl Bernstein şi Bob Woodward. Cum ar fi arătat istoria lumii, dacă FBI ar fi inteceptat un telefon în care şefii de la „Washington Post" le-ar fi spus celor doi ziarişti: „Băi nenorociţilor, vă plătim să-l daţi jos pe imbecilul ăla că ne enervează pe noi, n-a pus botu' în afacerile noastre, nu pentru că interceptează ilegal convorbirile Opoziţiei, vă e clar?" Carl Bernstein şi Bob Woodward aveau douăzeci şi ceva de ani pe atunci, erau doar nişte tiripici, cum ar zice Vîntu.

Restul nici nu mai contează. Te rugăm, tiranule de la Cotroceni, închide presa. Fă curăţenie. Scoate din priză tonomatele plătite cu euro. Arată-ne calea. Ai avut dintotdeauna dreptate şi noi, în nemernicia noastră, nu ­te-am crezut. Bagă-ne în Strategia de Apărare, urmăreşte-ne, înregistrează-ne, demască-ne! Să rămână doar cei vrednici, patrioţii, martorii tăi, justiţiari şi neînduplecaţi. Boc e bun, ţara e felice, oamenii suportă cu zâmbetul pe buze criza, administraţia nu mai fură, miniştrii se gândesc numai la soarta poporului, birurile sunt ­mici, un cântec răsună peste ţară. Iartă-ne că te iubim şi nu merităm.