Ruda săracă de la ţară

Multă vreme ne-am dorit să intrăm în Europa. Am intrat. Apoi ne-am zis: bine-bine, dar la ce ne foloseşte Europa asta dacă suntem un fel de rude sărace venite de la ţară? Şi am trecut la

Multă vreme ne-am dorit să intrăm în Europa. Am intrat. Apoi ne-am zis: bine-bine, dar la ce ne foloseşte Europa asta dacă suntem un fel de rude sărace venite de la ţară? Şi am trecut la nivelul doi al viselor noastre latino-balcanice: de-am ajunge şi noi, cândva, egalii occidentalilor...

CFR Cluj este parabola sportivă a emancipării noastre. Şi a integrării reale într-o lume a performanţei. Echipa româno-maghiarului Arpad Paszkany, cu genetica ei ardeleano-portughezo-sud-americană şi cu un italian pe banca tehnică, s-a scuturat de complexe şi a decretat: la naiba, nu s-a pomenit echipă formată din mai mult de 11 fotbalişti şi nici jucător cu mai mult de două picioare!

Iar pentru ca povestea să fie frumoasă până la capăt, Cenuşăreasa noastră a pornit din Divizia C, a urcat în B, apoi în A, a prins un loc de Cupa UEFA, s-a „fript” cu nişte ciprioţi afurisiţi, dar n-a dezarmat, ci s-a îndârjit şi a câştigat campionatul. A fost intrarea în Europa a rudei sărace de la ţară.

Determinantă era depăşirea acestui stadiu, în care Steaua, de exemplu, s-a complăcut doi ani la rând. N-ai ce le face, sunt prea tari, ne lamentam când treceau pe la Bucureşti, în căutare de puncte, Real Madrid, Olympique Lyon, Arsenal Londra sau FC Sevilla.

Ei, iată că se poate! De ce să pierdem la Roma? Mai bine-i batem cu 2-1! De ce să ne „ardă” Chelsea? Să fie mulţumiţi cu un 0-0! Unde scrie că, dacă te numeşti Real, Lyon, Arsenal, Sevilla, Bayern, Fiorentina, Roma sau Chelsea, trebuie musai să câştigi în faţa Stelei sau a lui CFR Cluj?

Aceasta este lecţia pe care clujenii au predat-o tuturor echipelor româneşti. Inclusiv Stelei, care înainte de Florenţa n-a prea dat semne de emancipare.