Repetenţia asociativă

Daniela Crăsnaruscriitor

el, cumva, din anonimat. Un repetent, un perdant plictisit. Un nimeni, căruia nu-i mai rămăseseră decât cinismul, ura, dorinţa de a distruge. Răzbunarea, mai ales, pe cuminţii, ternii, conştiincioşii copii lăudaţi de profesori şi răsplătiţi de părinţi. Nu ştim amănunte şi aproape că nu ne interesează să ştim, în concertul unei cazuistici ample, de care se tot ocupă, de ani de zile, psihologi, educatori, psihanalişti, sociologi şi, prin anumite părţi ale lumii, preoţi. Cert este că tânărul cu pricina îşi simţea dureros mediocritatea. Ca pe o boală ruşinoasă, ca pe o povară de care nu avea cum scăpa. Gestul lui, nu neapărat împotriva premianţilor, ci mai ales al lui însuşi este gestul unui învins. Adulţii, se pare, nu au atât de dezvoltat "curajul" (dacă despre asta o fi vorba?!) autodistrugerii. şi nici obiceiul introspecţiei. Se mărginesc la prima fază, aceea a agresiunii. A distrugerii, mascate de cele mai multe ori de cuvinte acoperitoare, de explicaţii cu iz pozitiv, de un mai bine proclamat în zapisuri care să ia ochii necunoscătorilor. Un mai bine care, cum zice proverbul, este de cele mai multe ori duşmanul binelui. Adultul mediocru sau, mai rău, cel căzut în anonimat după o nemeritată, conjuncturală şi vremelnică aşezare sub luminile rampei nici măcar nu-şi ia răspunderea agresiunii pe cont propriu. Se asociază. Cu alţi frustraţi, cu alţi mediocri, cu alţi repetenţi. Fac un grup. Simt umărul celuilalt, al celorlalţi. Poate că şi încep să creadă că fac un bine. În aplauzele altora, care-i înconjoară cu solidaritatea lor afectuoasă. Istoria cunoaşte rezultatele catastrofale ale unor astfel de asocieri. Are încă în memorie rumoarea scandărilor, a aplauzelor ropotitoare.
Adolescentul german nu şi-a mai dat timp. Frecventa doar ceva secte satanice, ca alţii ca el. Prea tânăr ca să facă un grup de iniţiativă, prea singur. Dacă mai avea un pic de răbdare, intra în politică. Lumea e plină de necăjiţi.