Interviu Regele Mihai, într-un interviu pentru o revistă rusă: Hitler m-a detestat mereu. Antonescu nu m-a respectat şi m-a ignorat

Jurnaliştii de la revista Ogoniok, supliment al cotidianului Kommersant au scris despre Regele Mihai I că "a luat masa cu Hitler, a băut ceai cu Mussolini, a devenit cavaler al ordinului sovietic al Victoriei şi i-a ţinut, aproape singur, piept lui Stalin".

Într-un interviu pentru revista rusească Ogoniok, Regele Mihai a povestit cum a decurs arestarea mareşalului Antonescu pe 23 august 1944 şi care au fost condiţiile în care a abdicat, la 30 decembrie 1947.

Reporter: Majestatea Voastră, la 23 august 1944 aţi intrat în istorie, atunci când l-aţi arestat de mareşalul Antonescu, un dictator militar şi conducător din România, şi aţi rupt alianţa cu Germania nazistă. Cum a fost?

Regele Mihai: Când m-am trezit în acea dimineaţă de 23 august am fost convins că nu voi apuca ziua următoare. Dar eram hotărât să scot România din alianţa ei cu Hitler. Armata lui Stalin era în apropierea Romaniei, frontul se rupsese, iar populaţia era satulă de război. L-am chemat pe maresal şi pe ministrul de extene Mihai Antonescu la Palat. Când au ajuns, le-am expus viziunea mea asupra situaţiei: România ar trebui să solicite un armistiţiu din partea URSS, a Marii Britanii şi a Statelor Unite. Antonescu a răspuns: „Mai întâi trebuie să mă consult cu Hitler”. Şi atunci i-am spus: „Asta e, nu-i nimic de făcut”. Ajutorul meu a fost căpitanul Dumitrescu care a intrat în camera însoţit de trei ofiţeri.

Ei l-au anunţat pe Antonescu: „Sunteti arestat”. Mareşalul şi-a iesit din fire. „Nu pot lasă ţara pe mâna unui copil!”. A început să strige la generalul Constantin Sanatescu, şeful cancelariei mele militare, viitorul premier. Antonescu a fost luat, iar eu am început procedurile pentru formarea viitorului cabinet. În aceeaşi zi, avioanele Luftwaffe au bombardat Bucureştiul. Palatul regal a fost una dintre ţinte – asupra lui au  fost aruncate câteva bombe. Hitler m-a detestat mereu, în general a detestat ideea monarhiei, pentru ca monarhul este simbolul legitimităţii şi continuităţii puterii.


Reporter: E adevărat că Antonescu a fost încuiat, un timp, în camera unde tatăl dumneavoastră, Carol al II-lea, păstra timbre?

Regele Mihai: Da. De fapt, nu era chiar o cameră, ci un seif imens, blindat. Apropo, nu era nici un timbru în cameră. În august 1944 tata se afla deja de cinci ani în exil, unde a plecat cu tot cu colecţiile sale.


Reporter: Se spune că Antonescu, care ca şi Hitler, şi-a luat titlul de "lider", ar fi vrut răsturnarea monarhiei.

Regele Mihai: Antonescu nu m-a respectat şi, practic, m-a ignorat. Dar a facut un lucru bun – i-a permis mamei să se întoarcă la Bucureşti şi i-a acordat titlul de „regina-mama”.


Reporter: În 1941, România a declarat război URSS, trupele ei au ocupat Odessa, au luptat în Crimea. Acum nu pare o greşeală?

Regele Mihai: A fost o hotărâre luată de Antonescu, pe mine nu m-a consultat. Cred că poporul român a suferit din cauza anexării Basarabiei de către URSS şi de aceea războiul pentru recuperarea ei se bucură de popularitate. Iar faptul că Antonescu l-a lăsat pe Hitler să atragă România într-un lung război, a condus la catastrofă. La cererea lui Antonescu, mergeam pe front pentru a înmana decoraţii soldaţilor. Am fost inclusiv la Livadia, în acelaşi palat unde a murit străbunicul meu, împăratul Alexandru al III-lea. Cine credea că în februarie 1945, Stalin, Roosevelt şi Cherchill tot acolo vor discuta graniţele de influenţă din Europa postbelică şi vor ceda României lui Stalin?


Reporter: La 30 decembrie 1947 aţi fost obligat să abdicaţi. Cum s-a întâmplat?

Regele Mihai: Liderul comuniştilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi premierul Petru Groza, care nu era comunist, dar era în relaţii bune cu ei, m-au rugat să-i primesc pentru a discuta, după cum s-au exprimat ei, „chestiuni de familie”. M-am gândit că vor să vorbească despre logodna mea cu prinţesa Anna. În schimb, Gheorghiu-Dej şi Groza mi-au prezentat proiectul unui manifest privind abdicarea şi m-au rugat să-l semnez în jumătate de oră. Le-am spus: „Nu se procedează aşa. Poporul trebuie să-şi exprime voinţa”. Mi-au răspuns: „Nu avem timp pentru aşa ceva”.