Putin, pe urmele lui Petru cel Mare. Cum s-a ridicat Imperiul Țarist pe cadavrele țărilor din jur, care i-au cruțat pe ruși la Stănilești

Rusia a devenit o mare putere începând cu secolul al XVIII-lea, când ascensiunea sa a fost legată de strategia țarului Petru cel Mare, printre altele și un excelent negociator. Arc peste timp, Vladimir Putin revine cu ambiții mari, iar „premiul” dorit de el e același: Ucraina.

Rusia a devenit, în urmă cu trei secole, o putere importantă la finalul unei campanii militare în care Petru cel Mare a reușit să învingă Suedia, Imperiul Otoman, Hanatul Crimeea, statele cazacilor ucraineni și regatul Polono-lituanian. Rusia a beneficiat însă și de multă șansă, inclusiv în cazul marii bătălii de la Poltava din 1709, dar mai ales la Stănilești, în 1711. Dacă la Poltava rușii au obținut o victorie norocoasă în fața Suediei, la Stănilești, aproape de Prut, trupele aliate ruso-moldovenești au fost încercuite de turci și doar talentul de negociator dovedit de Petru cel Mare a făcut ca armata sa să nu fie zdrobită. 

Publicația ucraineană Fokus a scris despre cele două bătălii importante, iar autorul articolului pornește de la ideea că Rusia a câștigat războaie chiar fără a învinge în toate bătăliile importante. Rusia — pe atunci încă Regatul Moscovit, se afla sub conducerea unui tânăr țar - Petru. Kremlinul intenționa să atingă statutul de mare putere, dar s-a lovit de doi vecini puternici, Imperiul Otoman și Regatul Suediei. „Tânărul țar (n.r. - Petru cel Mare) a devenit interesat de această idee după „stagiu” în Olanda”, se menționează în articol. Rușii au obținut o victorie în fața regelui suedez Carol al XII-lea, la Poltava, la care au luat parte și trupele ucrainene, care erau aliatele Suediei.

Înfrângerea de la Poltava, începutul sfârșitului pentru cazacii ucraineni

„În această bătălie, trupele ultimului hatman, care au încercat să revigoreze deplina suveranitate a statului cazac ucrainean (Hetmanate), i-a sprijinit pe suedezi. Iar după înfrângere, Ivan Mazepa, cu rămășițele cazacilor loiali, a fost nevoit să emigreze în Imperiul Otoman, care, la rândul său, a căutat și să oprească înaintarea moscoviților spre mare. În acest caz, e vorba despre Marea Azov, unde regatul Moscovei se extindea cu ajutorul cazacilor ucraineni la sfârșitul secolului al XVII-lea. Bătrânul hatman Mazepa nu a suportat amărăciunea înfrângerii și a murit la câteva luni după dezastrul de la Poltava. Cu toate acestea, succesorul său, Pylyp Orlyk, nu a cedat. El a lansat o activitate diplomatică la scară largă, care a fost încununată de succes - în toamna anului 1710, s-a format o coaliție anti-moscovită din aproape toți vecinii săi europeni - Suedia, Imperiul Otoman, Hanatul Crimeei, cazacii, cazacii ucraineni loiali lui Orlyk și armata Don”, amintesc ucraineinii.

Totuși, rușii au reușit să dejoace planurile aliaților. Asta deși au existat bătălii precum cea de la Stănilești, unde nu au reușit să se impună, ba chiar ar fi putut fi zdrobiți.

„Conform planului, cazacii conduși de Pylyp Orlyk și tătarii conduși de fiul hanului din Crimeea Devlet II Giray (Geray), împreună cu unități auxiliare ale trupelor suedeze și poloneze, urmau să recucerească ținuturile cazacilor de la marioneta moscovită hatmanul Ivan Skoropadsky. Hatmanul Pylyp Orlyk a adus o constituție pe ținuturile ucrainene (unul dintre primele acte de acest tip din lume) și s-a asigurat că tătarii nu se angajează în atrocități pe pământurile eliberate - ținând astfel cont de greșelile predecesorilor săi. Cu toate acestea, această idilă a durat până la primul obstacol sub forma cetății neînduplecabile Bila Tserkva, al cărei asediu în iarna lui 1711 a devenit o sarcină de netrecut pentru o astfel de armată pestriță”, mai scriu ucrainenii.

Ucrainenii se referă pe larg la bătălia de la Stănilești, la care au luat parte și moldovenii lui Dimitrie Cantemir, fără a numi însă localitatea unde aceasta a avut loc. Ucrainenii amintesc faptul că trupele aliate ruso-moldovenești au fost încercuite de turci și ar fi putut să fie distruse. 

„Apoi, în primăvară, a început o contraofensivă a armatei moscovite, condusă de însuși țarul Petru I. Turcii au permis moscoviților să-și unească forțele cu forțele moldovenești pe râul Prut (râul despărțea Moldova de ținuturile Hetmanatului) și apoi au intrat într-o luptă generală cu toți aliații lor. Trupele coaliției s-au dovedit a fi de 4-5 ori mai mari decât forțele moscovit-moldovenești și aveau, de asemenea, de două ori mai multe tunuri (singurele arme grele la acea vreme). Așa că țarul Petru și armata lui au fost înconjurați. Părea a fi momentul perfect pentru toată lumea - dacă nu pentru a distruge complet Moscovia, atunci cel puțin pentru a o alunga înapoi la granițele începutului de secol al XVII-lea. Cu toate acestea, aici a ieșit în prim-plan măiestria Moscovei de a juca jocuri de covoare. Agenții țarului Petru au reușit să-l mituiască pe Marele Vizir al Imperiului Otoman (șeful guvernului și comandantul trupelor turcești în această campanie), Mehmed Pașa, și în cele din urmă au obținut de la el condiții destul de acceptabile ale unui tratat de pace. Așa că țarul Petru I, împreună cu armata sa în plină forță, cu toate armele și convoaiele, a putut scăpa de încercuirea completă fără speranță și succes în luptă”, notează cei de la Fokus.

Promisiunile neținute ale țarului Petru

Potrivit sursei citate, țarul Petru cel Mare le-a făcut o serie de promisiuni aliaților, dar pe cele mai multe dintre ele nu le-a respectat. Demolarea mai multor cetăți de pe râurile care se varsă în Marea Neagră și Azov a fost efectuată mult mai târziu și doar parțial.  Retragerea din teritoriile capturate la sfârșitul secolului al XVII-lea au fost inițial respectate, dar, așa cum scriu ucrainenii, accesul la țărmurile Mării Azov nu avea o importanță strategică mare, deoarece ieșirea din aceasta (strâmtoarea Kerci era încă pe deplin controlată de turci.

În plus, rușii au promis să nu se amestece în afacerile interne ale regatului polono-lituanian (nivelat de succesele ulterioare ale Moscovei în bătăliile din Războiul de Nord), mai scriu ucrainenii. O altă promisiune pe care rușii nu au respectat-o a fost să se retragă din teritoriile deținute de cazacii ucraineni. Chiar dacă în perioada respectivă teritoriile deținute de cazacii ucraineni nu aveau suveranitate deplină și nu aveau recunoaștere internațională, ele erau râvnite de vecini. Iar Rusia a reușit într-un final să le și ocupe.

Trădarea Marelui Vizir i-a salvat pe ruși, dar i-a condamnat pe cazacii ucraineni

„Să ne concentrăm mai detaliat asupra ultimului punct (n.r.- legat de teritoriile cazacilor), pentru că are legătură directă cu Ucraina. Formațiunile statale ale cazacilor din acea vreme nu aveau suveranitate deplină și recunoaștere internațională. De fapt, pe malul drept al Niprului (malul de vest), existau mai multe regimente, care controlau efectiv teritoriile care făceau parte din Commonwealth-ul polono-lituanian și teritoriile în litigiu. Au existat și câteva regimente care controlau teritoriile aparținând Regatului Moscovei (Sloboda Ucraina), precum și cele mai structurate formațiuni ale Hetmanatului și Armatei Zaporizhian. Deci Pylyp Orlyk, Khan Devlet Giray (Geray) și regele suedez Carol al XII-lea au înțeles ultimul punct tocmai ca teritoriile Hetmanatului și Zaporizhia. În acest caz, aceasta ar însemna o revizuire completă a rezultatelor bătăliei de la Poltava în favoarea părții ucrainene-suedeze. Deși în starea în care se afla armata Moscovei, desigur, s-ar fi putut cere mult mai mult”, notează autorul.

Tătarii, suedezii și cazacii s-au opus categoric să le permită moscoviților să plece cu armele și bagajele lor. La urma urmei, a fost împotriva bunului simț, scriu ucrainenii. „Erau chiar gata să se angajeze în luptă cu trupele regale înșiși. Totuși, Marele Vizir a declarat că într-un astfel de caz, trupele turcești vor asigura în continuare punerea în aplicare a tratatului (cu alte cuvinte, vor ajuta trupele moscovite). Așa că, strângând din dinți, cazacii și tătarii au privit cum soldații moscoviți ieșeau din încercuirea care ar fi însemnat pentru ei moarte sigură, iar odată cu ei speranțele de victorie au dispărut la orizont”, mai arată sursa citată.

După cum era de așteptat, odată ce a fost în siguranță, țarul Petru a refuzat să-și îndeplinească principalele obligații.

„În partea care privea Ucraina, Moscova a afirmat că este vorba despre pământurile cazacilor din malul drept și despre zaporoji, care se aflau fizic (după retragerea de la Poltava) pe teritoriul Hanatului Crimeea. Și nu se menționează niciun Hetmanat de pe malul stâng sau teritorii care au fost controlate de cazaci înainte de bătălia de la Poltava. Acest acord, încheiat conform unui scenariu de conspirație extrem de neînțeles, s-a încheiat tragic pentru toți participanții săi - cu excepția, desigur, Moscovei, care zece ani mai târziu s-a autoproclamat Imperiu Rus și și-a început istoria de dominație în Europa și mai târziu în întreaga lume”, subliniază autorul.

În loc de epilog: lecții pentru azi

Urmările au fost importante. Marele Vizir a fost executat după întoarcerea la Istanbul. Sultanul a considerat că acesta l-a trădat. Apoi, statele cazacilor ucraineni au fost anexate, la fel și Hanatul Crimeei. În fine, Imperiul Otoman, care i-a cruțat pe ruși la Stănilești, a fost doborât de loviturile ulterioare ale rușilor, care nu au fost la fel de mărinimoși cu dușmanii. 

„Marele Vizir a fost executat pentru un astfel de acord imediat ce s-a întors la Istanbul. Statul cazac ucrainean a încetat de facto să mai existe ca entitate politică. A fost lichidat în cele din urmă de jure 70 de ani mai târziu, în 1781. Hanatul Crimeei a supraviețuit Hetmanatului doar doi ani – a fost anexat de Rusia în 1783. Aceasta a fost precedată de numeroase înfrângeri în războaiele ruso-turce care au urmat în deceniile următoare. Pe lângă lichidarea Hanatului Crimeea, Imperiul Otoman s-a transformat dintr-un hegemon european (și, în consecință, mondial) în „omul bolnav al Europei” - în următoarele două secole a pierdut constant în fața Imperiului Rus în numeroase războaie, până la Primul Război Mondial, care în cele din urmă a distrus acest stat”, mai menționează ucrainenii.

Concluzia celor de la Fokus este că Rusia de azi seamănă într-o anumită măsură cu Rusia care se prefigura ca o mare putere încă de acum trei secole. Astăzi, orice slăbiciune a aliaților în fața lui Putin s-ar putea dovedi la fel de păguboasă și s-ar putea întoarce împotriva lor.

„Acum suntem capabili să evaluăm aceste evenimente din perspectiva retrospectivei istorice. Vedem cum o afacere neterminată distruge în cele din urmă viețile tuturor participanților săi. Vizirul turc nici nu a avut timp să profite de averea pe care o luase din mâinile Rusiei; în schimb, lăcomia lui nemărginită i-a costat prea scump propriul său stat și aliații săi în acest război. Un prădător încolțit trebuie să fie terminat fără greș - altfel, odată ce a ieșit afară, nu își va ierta niciodată dușmani. Situația din Federația Rusă nu este la fel de catastrofală acum ca acum trei sute de ani. Mai ales cu o astfel de experiență diplomatică, Kremlinul va încerca să stoarce la maximum. Cu toate acestea, pentru toți participanții la evenimentele de astăzi, această remarcă istorică este un ghid excelent: ce se întâmplă cu cei care deschid personal ușa cuștii în care se află hiena”, încheie autorul articolului, cu trimitere la situația din prezent și  la lipsa de fermitate a aliaților în tratativele purtate cu Putin și fisurile tot mai mari ale unității transatlantice.