Psihiatru, despre vacanţa forţată a elevilor: Ca medic înţeleg, ca părinte, recunosc, am obosit

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu scrie pe reţeaua sa de socializare despre impactul pe care l-au avut în familii deciziile de închidere a şcolilor şi grădiniţelor de-a lungul întregii pandemii şi deplânge refuzul unora de a se mobiliza pentru a trece mai repede prin această criză sanitară.

Redăm maă jos întreaga postare de pe pagina sa de Facebook.

Bezna. Bezna copiilor noştri.

Sunt pregătit, ca medic, să înţeleg decizia de-a ţine copiii acasă pentru următoarele săptămâni. Ca părinte, recunosc, am obosit.

Ai mei sunt de vârstă şcolară şi preşcolară. Ultimii doi ani au însemnat, cel puţin pentru cei mici, intrat şi ieşit la întâmplare din comunitate. 

Acest du-te vino, în vremea când, în cele din urmă, au putut merge mai mult la grădiniţă,  a însemnat ”recuperarea” tuturor virozelor ne-făcute între timp. Fără antrenament imun răspândit pe un an calendaristic, au făcut ”schimb de timbre”, ecologic, în ferestrele condensate de coabitare.

Mă bântuie o imagine de anul trecut. Eram la parc cu ei, şi fi-miu - la o vârstă la care de obicei copiii se agregă mai puţin în jocuri sociale - brusc a început să alerge după alţi copii. Un hău mi s-a căscat, în mine. Viaţa asta fragedă, la început de drum, e în căutare de companie. Ce-am ajuns să le facem copiilor noştri - m-am întrebat.

Dar sarabanda durerii a continuat. Continuă. 

La începutul anului şcolar cel mare mi-a mărturisit că nu mai suportă să facă şcoală în regim ”online”. Din asta a început şi el să se agite, i-au dat lacrimile, a început să ţipe la mine că el înţelege de la noi că facem ce facem ca să nu mai moară oameni, dar şi lui i-a fost greu. 

Copiii mei au trecut prin durere. Prin pierdere. Ca şi noi. Ne-am resemnat realităţii ăsteia besmetice pentru o perioadă ne-determinată de timp. 

Fix când începea „noul val” de infectări, din senin, fi-mea cea mică (3 ani, da?) a început să ceară, insistent, să-i adaptăm măscuţele de copii să şi le pună, prin casă. Defila uitându-se în oglindă. Furie. Am simţit furie în mine. Ca om aş fi ieşit cu parul şi-aş fi lovit în primul în care apucam, prins nărod la colţ de stradă, care încă n-a înţeles ce ne face idioţenia lui.

Există oameni pe lumea asta care nu se gândesc la nimeni şi la nimic. Există, ştiu asta, oameni cărora nu le pasă de părinţi. Există, mai mult, oameni care n-au, sau nu le pasă, de copii. Suferă pământul tot felul de specii, deci îi suferă şi pe nemernici. 

Dar, uite, 

Amândoi lucrăm. Noi încă avem câteva opţiuni, niciuna confortabilă, niciuna perfectă, prin care ne putem ”ţine” copiii acasă încât să-i ştim în siguranţă în timp ce suntem la serviciu. Nu, nu mai e de mult o variantă sănătoasă. Au ţesut cărări prin parchet, pentru că nu e sănătos să pui prunci în condiţii de semi-detenţie. 

Nu e sănătos să-i tot smuceşti din echilibrul lor social, să-i transformi în ”stăpâni ai muştelor” într-o perioadă formativă a vieţii lor. 

Nu e normal să iei decizii cu asemenea ramificaţii, urmări, fie şi motivat de cifrele dezastrului sanitar de afară.

Aseară, după maratonul de vaccinare, fix când ieşeam spre parcare mă acostează un cetăţean care filma/ într-un live oarecare pe nusce reţea/ să mă întrebe de diverse. La care i-am răspuns (sper) politicos. Dar tot insista pe un termen pe care, obosit cum eram, totuşi l-am recunoscut din propaganda anti-vaccinală: ”obligativitate indirectă”.

Omul spunea, domnule doctor nu vi se pare că treaba asta cu certificatul verde e un fel de ”obligativitate indirectă”, adică un fel de-a constrânge oamenii să se vaccineze? 

Dar, mă gândesc în dimineaţa asta în timp ce copiii încă-mi dorm, şi nu ştiu dincolo de astăzi dacă voi avea grădiniţă la care să-i duc, propaganda anti-vaccinală nu e tot un fel de obligativitate indirectă? 

Nu mă obligă pe mine, pe voi, să ne fracturăm vieţile, să ne sacrificăm sănătatea mintală a noastră şi a copiilor, să suferim suplimentar şi ne-necesar doar pentru că o mână de demenţi hrănesc focul conspiraţiei vaccinului? 

Mă gândesc la sutele de copii internaţi în spital cu COVID. Inclusiv la cei câteva zeci în terapie intensivă. Lor, lor ce le-aţi făcut? 

Discutând ieri cu colegii mei pe tema opţiunii de-a vaccina obligatoriu anti-COVID, sau nu, mi-am exprimat clar opinia: e timpul să o facem.

Dacă România ar fi un pacient psihiatric, România îndeplineşte criteriile legii de-a-şi pune viaţa ei, şi a altora, în pericol. De principiu, prin lege, în astfel de situaţii medicii instituie tratament pentru păstrarea vieţii, dar şi a sănătăţii mintale, a persoanei.

Voi nu înţelegeţi rana pe care-o croiţi cu sapa în mintea copiilor noştri. Alienare socială. Izolare de prieteni. De-şcolarizare. Boală, pestilenţă. Moartea prematură a bunicilor. 

Am două motive pentru care perseverez. Unul e tată-meu din mormânt. Celălalt e că am trei copii acasă. Suferinţa lui e la final. Dar suferinţa lor e la început. 

Vom îndura. Dar nu oricum. Şi nu la îndemâna conspiraţiei nevrednicilor. Sunt medic. Iar vorba mea, a noastră, va trebui să conteze până la final.