Părinţi orfani

Tinerii au plecat la muncă în străinătate. Părinţii lor au rămas acasă. Copiii le trimit bani, lună de lună, pentru că bătrânii abia se descurcă din pensia lor. Dar singurătatea e cea

Tinerii au plecat la muncă în străinătate. Părinţii lor au rămas acasă. Copiii le trimit bani, lună de lună, pentru că bătrânii abia se descurcă din pensia lor. Dar singurătatea e cea mai grea pentru vârstnicii din oraşul Victoria.

Un oraş care pare că doarme. Oare chiar doarme? Unde sunt locuitorii? Îi găseşti cu greu, mai ales pe tineri. Bătrânii au mai rămas aici, să ţină "flacăra" urbei nestinsă.

Copiii lor au ajuns peste mări şi ţări, la muncă. Unii spun că în Victoria n-ar mai trăi acum mai mult de 4.000 de suflete. Alţii se arată mai optimişti, apropiindu-se de 9.000 de locuitori. Oare mai contează cifrele într-un loc în care urechile îţi ţiuie de atâta linişte?!

Încerc să găsesc casa în care locuiesc vremelnic, după ce m-a prins noaptea pe drum. Străzile slab luminate mă conduc inevitabil spre centrul micului orăşel.

Parcă s-a dat stingerea. Nimeni nu e prin preajmă. Chiar şi blocurile pe care le depăşesc cu repeziciune par să doarmă. Puţine lumini la ferestre. În sfârşit, stabilesc de departe un reper.

E vorba de turla bisericii din buricul urbei. M-am descurcat singur până la hotelul la care sunt cazat, pentru că altfel n-aş fi găsit pe nimeni care să-mi arate direcţia cea bună. Intru în singurul magazin cu ştaif din zonă, la parterul unei case vechi.

Vânzătoarea se uită mirată la mine, că doar îi deranjasem liniştea în care îşi număra borcanele de pe rafturi, să-i treacă timpul mai repede. Câteva conserve, mezeluri şi o muscă agasantă. Întreb dacă mai sunt şi alte buticuri în apropiere. Femeia îmi înşiră o listă de străduţe pe care s-o iau. "E prea mic oraşul să nu nimeriţi", sunt încurajat de gazda care îşi ia la revedere cu un zâmbet larg.

Mai aproape de sălbăticie

De aici până la poalele Făgăraşului faci numai trei kilometri, dacă o iei de-a dreptul peste câmp. Culmea, mai repede ajungi din localitatea asta până în sălbăticie, în timp ce până la civilizaţie e cale mai lungă, de opt kilometri, până la gara Ucea, care te scoate, pe drumul de fier, spre Braşov ori spre Sibiu.

Ceea ce m-a frapat aici, în urbea aceasta, e liniştea pe care n-o mai întâlnisem decât în necunoscutul văilor pierdute între munţi. Dar uite că se poate ca şi într-o aşezare omenească să-ţi ţiuie urechile din prea apăsătoarea tăcere. Blocuri peste tot.

Unele mai vechi, din anii '50, cu acoperişul înclinat şi un singur etaj, se intercalează cu cele mai noi, cu patru etaje, din perioada "epocii de aur". Culmea e că cele vechi sunt mai colorate, de la tomnaticul ţiglei până la jocurile de culori ale zidurilor, faţă de cenuşiul pătrăţos al "modernelor".

Străduţele, mai înguste sau mai late, mai lungi ori mai scurte, se avântă prin toate cotloanele oraşului, parcă pentru a-ţi arăta toate feţele fiecărei clădiri. Aud, la un moment dat, în spate, doi negustori, ieşiţi de-o parte şi de alta a unei alei, fiecare în faţa magazinului său, cum oftau, zicându-şi că a venit "altă zi pustie".

Între 4.000 şi 10.000 de suflete

Cei mai pesimişti cred că la ora asta în Victoria ar mai fi vreo 4.000 de suflete. Asta e aprecierea preotului Octavian Smădu, cel care păstoreşte biserica din centru. Omul mi-a zis că multe case sunt pustii şi puţine uşi i se deschid atunci când pleacă să-şi binecuvânteze enoriaşii în propria lor gospodărie.

În schimb, primarul oraşului, profesor de meserie, Viorel Olteanu, îmi dă o cifră mult mai mare, de vreo 9.000 de oameni, câţi s-ar găsi acum aici, dintre care 2.000 sunt pensionari. Cert e că oraşul n-a trecut nici în vremurile sale bune cu mult peste cifra oficială de azi. Am intrat pe diverse pagini de internet care au legătură cu această localitate şi am descoperit acolo ceva cu totul neaşteptat.

Sunt mesaje venite din toată lumea, din Germania, Canada, SUA, Australia, de la oameni ajunşi pe acele meleaguri, dar născuţi în Victoria. Şi care vorbesc despre rădăcinile lor. Chiar şi prin bariera aceasta electronică, cea care îi ţine pe indivizi la distanţă de mii de kilometri unul de altul, se simte printre rânduri tremurul unei lacrimi…

Ajutor de la copilul din Franţa

Paşii mi se opresc în faţa unui bloc unde o bătrânică dădea cu mătura pe lângă bucata de grădină din dreptul ferestrelor sale. Mă aflu pe fostul bulevard Lenin, actual Eminescu, cea mai răsărită cale a urbei, flancată de clădiri cu un singur etaj, protejate de "tumultul" străzii cu o perdea de arbori stufoşi. Se bucură Floarea Oancea că mai are cu cine să stea de vorbă, că prea mult pustiu e în jurul ei.

"Stau seara, mă uit la televizor şi vorbesc singură", îmi zice gazda, invitându-mă în apartamentul de trei camere pe care l-a împărţit cu omul ei, până când bărbatul s-a dus pe lumea ailaltă şi a lăsat-o singură. Îmi zice şi de băiatul pe care îl are în Franţa, cu nevastă-sa, plus trei nepoţi. Şi atunci i se umezesc ochii. Se plânge că abia îşi târăşte bătrâneţea cu pensia ei de numai 330 de lei, aşa că primeşte şi ajutor de dincolo de graniţă, ca mulţi alţi "părinţi orfani" rămaşi în oraşul ăsta.

"Mi-a zis băiatul că nu mă lasă el pe mine. Luna viitoare îmi mai trimite 50 de euro, că tare greu e cu sărăcia asta de la noi, maică". Un om şi istoria lui, cât viaţa acestui orăşel, înfiinţat în 1949. "Am venit aici când aveam 29 de ani, în 1959.

Aşa am venit toţi aici, din toate colţurile ţării, la combinatul din Victoria". Acum, la cei 78 de ani ai săi, bătrâna îşi aminteşte cum a lucrat o viaţă la cantina combinatului. "Oraşul era încă la început când am pus piciorul în locul ăsta. Erau doar patru blocuri ridicate, restul numai pădure".

Trecutul parcă renaşte în vorbele femeii din faţa mea, în timp ce noaptea se lasă peste orăşelul vegheat de colţii Făgăraşului.