Pagina cititorului: Atrage clienţii cu „Adevărul“
0Simona Ciucă (39 de ani), din Râmnicu Vâlcea, este coafeză la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor (CARP).
Pentru a atrage cât mai mulţi clienţi şi a-i păstra pe cei existenţi, a găsit o metodă originală. „Mi-am făcut abonament la «Adevărul» pe adresa de la serviciu, iar zi de zi am ziarul «cald» cu cele mai noi informaţii. Pentru cei nevoiţi să aştepte la rând pentru a fi serviţi, lectura ziarului este o mare plăcere, iar clienţii mei îl frunzăresc din scoarţă în scoarţă", spune coafeza.
Uneori, Simona apucă să citească ziarul abia după terminarea programului. „Îl iau acasă, iar articolele despre lumea mondenă sunt cele care le savurez cu cea mai mare plăcere. Viaţa vedetelor, dar şi suplimentul cu informaţii despre sănătate, mă atrag, într-un ziar care este făcut, cu adevărat, de profesionişti", spune angajata CARP.
Editorialul cititorului: Eu nu m-am sinucis!
De multă vreme, văd la televizor tineri şi tinere care se sinucid. Nu mai cred în ei înşişi. Păcat, mare păcat! George Coşbuc scria cu mulţi ani în urmă: „O luptă-i viaţa; deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor, / Pe seama cui? Eşti un nemernic / Când n-ai un ţel hotărâtor".
Şi eu am fost tânăr! Mama a murit când nu împlinisem 12 ani şi nu m-am sinucis. Am rămas cu tata şi încă doi fraţi şi o soră, doar ea avea 16 ani, iar tata - 52. Treceam în clasa a doua liceală. Am stat opt ani la internat. Ne trezeau la 5.00 dimineaţa şi ne culcam la 21.00. În timpul războiului, mâncam supă cu mămăligă, pâine cu mălai. Am dat examen la facultate, dar am plecat la şcoala de ofiţeri de rezervă din Bacău, dar nu m-am sinucis.
Ne-am retras pe jos până la Buzău şi am dormit pe jos în şcoli sau case, dar nu m-am sinucis. Am plecat pe front, după 23 august, am căzut prizonier, dar nu m-am sinucis. În prizonierat - mizerie, păduchi, frig, foame, ameninţări cu moartea, dar nu m-am sinucis. Comuniştii, care luaseră puterea, ne-au abandonat prin ţări străine. Am venit, pe cont propriu, în vagoane de marfă, dormind pe jos în gări, iar hrană primeam din mila oamenilor binevoitori, dar tot nu m-am sinucis. Am venit în ţară, unde erau lipsuri de tot felul. Eram însă acasă, sănătos. Ai mei îmi făcuseră pomeni şi-mi dădusera hainele de pomană.
Am reuşit să-mi găsesc un serviciu de pedagog, dar, fiindcă nu m-am înscris în partid, am demisionat, dar nu, nu m-am sinucis. Am găsit un alt serviciu. Nu eram membru de partid, m-au dat afară, şi tot nu m-am sinucis. Am intrat muncitor necalificat la uzinele l Mai Ploieşti, la trei schimburi. Mă căsătorisem, dar ne‑au dat afară din casa soţiei ca să facă un dispensar, dar, poate vă aşteptaţi, nu m-am sinucis. Povestea vieţii mele e un calvar, un adevărat roman, un roman în care eu nu m-am sinucis.
Astăzi îmi lucrez grădina ca Voltaire şi sunt mulţumit. E greu, dar numai cei ce îndrăznesc vor birui. Ştefan Sohaciu