O lume de caricatură

Recentele demonstraţii violente generate de câteva caricaturi arată, dacă mai era nevoie, că trăim într-o lume de caricatură, în care zâmbetul şi dialogul au ajuns să alimenteze rânjetul.

Recentele demonstraţii violente generate de câteva caricaturi arată, dacă mai era nevoie, că trăim într-o lume de caricatură, în care zâmbetul şi dialogul au ajuns să alimenteze rânjetul. Orice religie matură ştie a cultiva surâsul în detrimentul hăhăielii. Nenumăraţi înţelepţi şi profeţi ai lumii au avut ca temă de meditaţie esenţială tocmai capacitatea de a râde, autopersiflându-se. Ceea ce se petrece cu "războiul caricaturilor" însă arată că nu este nimic spiritual în taberele implicate.
Pe de o parte, lumea modernă nu mai este de mult spirituală, astfel încât îşi permite să facă "mişto" de orice. Să zicem lucrurilor pe nume, în special pentru adepţii unei libertăţi decăzute în libertinaj: până şi creştinismul, mult mai blând, nu rabdă ceea ce numeşte "păcatul împotriva Duhului Sfânt". Reacţiile sunt altele, mai paşnice. Este totuşi o eroare să iei în derâdere simbolul de credinţă fie al tău, fie al unei alte religii, chiar dacă la nivel profund simbolul nu poate fi "jignit".
Pe de altă parte, nu există nimic spiritual în demonstraţiile care incită şi produc violenţă. Aici ajungem la libertatea de acces la informaţii a celor care astăzi demonstrează. Căci reacţiile violente din ţările musulmane vin mai degrabă dintr-o acută dezinformare. Dincolo de îndreptăţitele sentimente ofensate ale protestatarilor, este limpede că cele întâmplate sunt abil speculate de factorii de putere interesaţi. Era un pretext cum nu se poate mai bine venit pentru o nouă tentativă de coalizare a Islamului împotriva "imperialismului american". Dar este şi hârtia de turnesol care revelează cât de sensibilă este comunitatea musulmană internaţională faţă de diabolizarea la care a fost supusă de-a lungul ultimilor ani. Exploatarea politică pe care facţiunile radicale o fac astăzi era previzibilă.
Lumea în care trăim operează uriaşe schimburi de informaţii, dar nu ştie a dialoga. Dacă dialogul era coerent, în respectul aproapelui, astfel de situaţii, care generează totdeauna şi victime, nu s-ar fi putut petrece. Sociologia religiei demonstrează clar: ceva mai matur cu câteva sute de ani, creştinismul nu mai reacţionează violent în astfel de cazuri, cum ar fi făcut-o cândva. Este un motiv în plus pentru Occident să aibă o abordare înţeleaptă, tolerantă, responsabilă. Să nu ne imaginăm că în rândul celor ofensaţi astăzi nu există oameni care nu ştiu să zâmbească. Moderaţii sunt luaţi însă, la rândul lor, de val ceea ce poate deveni deosebit de primejdios.
Poate cea mai grea încercare este pentru mass-media. Vocaţia libertăţii totale de expresie este contrazisă de asemenea situaţii... Ce face un ziarist în condiţii de război? Evident, cu sau fără voie, va trebui să relateze numai anumite faţete. Cel care are de înţeles, înţelege oricum, indiferent de ceea ce află graţie media. Condiţia ziaristului implică responsabilitate şi detaşare. Adică puterea de a surâde şi a lăsa de la el acolo unde situaţia o cere.
În această lume de caricatură nu este vorba numai despre un război între două tabere: Occident versus Orient, ori între mentalităţi ataşate de valorile spirituale şi cele adepte ale modernismului abulic. Ci este şi un război, mult mai grav, între oamenii înţelepţi, toleranţi, generoşi şi cei cărora aceste calităţi le lipsesc, transfomate fiind în ambiţie personală, aroganţă şi prostie.
Pentru unii, râsul este medicament, pentru alţii otravă.