"N-am niciun spectacol la care să nu se râdă"

Actriţă, regizoare şi scriitoare, modestă şi autoironică, motor pentru teatrul independent din România. Lia Bugnar. Foarte ocupată. Cum reuşeşte să le facă pe toate? Ce o inspiră? Câtă

Actriţă, regizoare şi scriitoare, modestă şi autoironică, motor pentru teatrul independent din România. Lia Bugnar. Foarte ocupată. Cum reuşeşte să le facă pe toate? Ce o inspiră? Câtă autobiografie este în piesele ei? Când a râs ultima dată?

Joacă în şase piese: "Visul unei nopţi de vară", montată de Dragoş Galgoţiu, şi "Jocul de-a adevărul", la Teatrul Metropolis, "Lear", spectacol regizat de Andrei Şerban la "Bulandra", şi în alte trei, la Green Hours. Două piese scrise de ea au fost selectate în Concursul Festivalului Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara (4-12 octombrie) şi alta va avea premiera la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe 25 septembrie.

- Dan Boicea: De ce există mai multe piese triste, melancolice, despre destine spulberate, în dramaturgia de acum, în dauna optimismului, a comediei. Suferinţa vinde mai bine un spectacol?

- Lia Bugnar: Nu ştiu. Despre mine s-a spus că scriu nişte piese comice, dar care nu sunt comedii. N-am niciun spectacol la care să nu se râdă şi la care să nu-şi şteargă câte cineva o lacrimă pe furiş (e cam penibil să plângi la o masă-n Green Hours, pare că te-ai pilit, aşa că lacrimile se şterg pe furiş).

Cred că recognoscibilitatea vinde cel mai bine. Oricât de rafinat şi snob ar fi un public, dacă oglinda pe care i-o pui în faţă e una limpede, al tău e. Nu-l mai scapi.

- Aveţi teme predilecte în scris?

- Nu ştiu. Nu cred. Mă obsedează iubirea dintre oameni. Iubirea de orice fel.

- Dar actori-fetiş, cu care lucraţi mereu?

- Actriţa mea fetiş a fost o bună bucată de timp Dorina Chiriac, dar fetişismul e un viciu până la urmă şi, odată conştientizat, mai bine faci cumva să scapi de viciul cu pricina. Dar, chiar presupunând că o să scap de ideea că e actriţa care se potriveşte cel mai bine în piesele mele, tot n-o să scap, cred, de ideea că e cea mai bună actriţă din generaţia tânără.

- Există vreun actor pe care nu l-aţi putut include într-unul din spectacolele dvs. din cauza onorariului său prea mare sau a incompatibilităţii lui declarate faţă de teatrul independent?

- În teatrul independent nu discutăm niciodată de onorarii. Nimic din ce se întâmplă acolo n-are legătură cu banii. Nu-mi amintesc ca vreodată vreun actor să mă fi refuzat. În general, îmi place să fac teatru cu prieteni, deci, în principiu, ne bucurăm unii de alţii când lucrăm împreună.

Exigenţele lui Andrei Şerban

- Jucaţi în cea mai recentă piesă montată de Andrei Şerban, "Lear", la Teatrul Bulandra. Cum reuşiţi să vă stăpâniţi instinctele de regizor în relaţia cu Andrei Şerban?

- Am atâtea alte probleme în calitatea mea de actriţă în piesa lui Andrei Şerban încât ultimul lucru care-mi dă prin cap în timp ce lucrez cu el este că eu aş fi regizat vreodată în viaţa mea ceva.

- Despre ce probleme este vorba - personalitatea puternică a lui Andrei Şerban vă stânjeneşte?

- Deloc. Dacă e cineva acolo cu personalitate stânjenitoare, acela e domnul Shakespeare. Eu mă refer la probleme care ţin de tehnica mea vocală, alta decât cea cu care mă descurc perfect în Green Hours. E greu să supravieţuieşti într-un spectacol de Andrei Şerban dacă nu eşti într-o formă tehnică maximă. Şi eu, sincer vorbind, nu sunt. Dar voi fi, presupun, până în noiembrie, când se reia spectacolul.

Kurt Vonnegut = râs; Stan şi Bran = plâns

- Când aţi râs ultima oară după o carte bună, un film sau o piesă de teatru?

- Râd cumplit de greu la cărţi, la teatru sau la film. Când eram mică îmi venea mereu să plâng şi la "Stan şi Bran" şi la "Charlie Chaplin". Nu reuşeam deloc să mă amuz la gaguri, rămâneam mereu blocată în spaima că oamenii aia dădeau de bucluc, că nu prea aveau de nici unele, mi-era tare milă de ei. Maică-mea spunea tuturor că n-am umor, de parcă ar fi avut un copil infirm, atâta tristeţe era în glasul ei.

Nu ştiu la ce carte am râs ultima oară, dar pot să spun că unul dintre oamenii care scriu foarte amuzant pentru mine şi unul din autorii mei preferaţi, de altfel, este Kurt Vonnegut. "Leagănul pisicii", "Galapagos", "Hocus Pocus" mi se par foarte hazlii. Şi "Middlesex" a lui Eugenides mi se pare o carte scrisă cu foarte mult umor. Dintre autorii tineri de azi, Peca Ştefan mi se pare tare amuzant. La piesele lui râd.

- Care sunt ultimele dvs. obsesii muzicale? Melodii care nu vă dau pace, pe care le fredonaţi. Ce piese aţi selectat pentru spectacolele dvs?

- Deep Purple cu "Made in Japan" m-a bântuit zilele astea. La piesele mele folosesc întotdeauna muzica făcută de Vlaicu Golcea. Are gentileţea să compună superb pentru piesele mele, deşi, de cele mai multe ori, recompensa e complet nepalpabilă. Îmi place tare mult muzica pe care a făcut-o pentru spectacolele mele, aşa cum îmi place şi de el, de Vlaicu, foarte tare, ca artist şi om talentat ce e.

Autoritate folosită pe dos

- Cum reuşiţi să stăpâniţi atât de bine tehnica dialogului? Sunteţi vorbăreaţă sau interiorizată? Puneţi dialoguri auzite în realitate, în piesele sau scenariile dvs. de film?

- Mulţumesc pentru complimentul pe care îl conţine întrebarea. Nu ştiu cât de bine deţin "tehnica dialogului", nici măcar nu sunt sigură că există aşa ceva. Eu cred că mai degrabă e vorba de personaje vii. Odată ce un personaj e viu, vorbeşte singur, în felul lui, nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu el.

Oricum, dacă foloseşte cuiva informaţia asta, eu scriu cu voce tare, deci extrem de oral, am chiar o senzaţie de goliciune în clipa în care-mi văd textele tipărite. Adică scopul lor e unul strict oral, dacă le-aş scrie ca să fie citite, le-aş scrie altfel.

Nu pun în ceea ce scriu dialoguri auzite în realitate, în schimb pun feluri de a vorbi auzite în realitate şi pun poveşti întregi auzite în realitate. În "Stă să plouă" sunt două ditamai monologuri bazate pe întâmplări din viaţa unor oameni dragi mie.

Daaaa... sunt vorbăreaţă. Mereu îmi propun să fiu misterioasă, tăcută, înţeleaptă şi esenţială, dar e suficient să mă bage cineva un pic în seamă că-mi dau drumul la morişcă. Poate în viaţa următoare o să-mi iasă personajul ăla criptic, deocamdată sunt gălăgioasă şi mult prea explicită.

- Ce fel de regizoare sunteţi: autoritară, îngăduitoare? Aţi avut excese de autoritate pe care le regretaţi sau credeţi că uneori fac lucrurile să meargă mai repede?

- Sunt o combinaţie între autoritate şi îngăduinţă, de obicei folosite exact pe dos decât ar cere-o situaţia. Totuşi, actorii care joacă în piesele mele îmi sunt întotdeauna prieteni şi ştiu că tot ce eu scot pe gură porneşte de la o mare admiraţie a mea faţă de ei, aşa că nu ies scântei prea mari.

Nu fac pe regizoarea cine ştie ce, totuşi ştiu foarte bine cum trebuie să se întâmple un anume lucru într-o piesă de-ale mele şi pot fi îngrozitor de pisăloagă până obţin nuanţa respectivă.

- De ce credeţi că dramaturgia contemporană românească rămâne exploatată în spaţii restrânse? Sălile sau cluburile în care se joacă piesele tinerilor autori sunt pline; în acelaşi timp, teatrele de stat preferă să promoveze în sălile mari tot clasici şi piese ştiute.

- Nu ştiu dacă-i aşa. La Teatrul Foarte Mic se joacă Ştefan Peca, Gianina Cărbunariu şi alţi autori tineri, mie tocmai mi s-a montat un text la Teatrul Naţional din Bucureşti (sala Atelier), care va avea premiera acum în septembrie, am deja "Jocul de-a adevărul" la Metropolis....

Cred că încet-încet teatrele de stat încep să ne întrebe ce mai avem prin sertare. E adevărat că nu se montează atât de multe piese ale tinerilor autori pe cât de mult se pune Cehov sau Shakespeare, sau alţi clasici dar, între noi fie vorba, ăia sunt mult mai talentaţi ca noi. Sigur că glumesc şi sigur că, de fapt, motivul e exact ăsta care pare banc atunci când îl formulezi.

"Cam tot ce scriu este vag autobiografic"

- Inseraţi pasaje autobiografice în piesele pe care le scrieţi?

- Autobiografic pentru mine înseamnă tot ce am trăit eu sau cei din apropierea mea şi m-a marcat foarte tare. Monologul Mariei Buză din "Stă să plouă" e o întâmplare reală din viaţa ei, deci şi din a mea, că suntem prietene din clasa a treia şi avem acum aproape 40 de ani de căciulă. Cam tot ce scriu este vag autobiografic doar că îmbrac în alte haine amintirile care se încăpăţânează să nu mi se vindece.

- Puteţi să redaţi câteva pasaje importante, relevante din monolog, care să se potrivească şi caracterului şi modului dvs. de a gândi?

- Niciodată nu mă îndur să citez nici măcar o propoziţie din piesele mele, pentru că, aşa cum am zis, nu mi se pare că ce scriu eu trebuie citit, ci văzut pe scenă. Cu atât mai puţin mi se pare că, trunchiate, frazele mele mai au măcar valoarea iniţială pe care o aveau în context, nici aia cine ştie ce, dacă e să-mi spun părerea sinceră.

Totuşi, hai să încerc marea cu degetul: Maria, respectiv, Gena (personajul din "Stă să plouă") spune la un moment dat: "Eu ar trebui să fiu un om mare fericit pentru că am fost un copil foarte trist. Sunt obligată să fac în aşa fel încât să fiu un om mare fericit, alt-fel înseamnă că am trăit degeaba, nu-i aşa, Paul? Cu toate amintirile astea... maică-mea vânătă ba la stângu', ba la dreptu'... tata şi tanti aia în pat... cu toate amintirile astea urâte, eu tot cred că mi-a mai rămas puţină putere de fericire în mine...

Da' amintirea maică-mii jelind peste coşciugul lui tata... pe-asta nu vreau s-o am. Mi-e c-o să-mi ia şi ultima fărâmă de putere. Nu mă duc la nicio înmormântare. Cred că piureul ăsta s-a făcut. Peti, adu farfurii!" Ăsta-i fragmentul care mi-a venit în minte, recunosc că n-am stat foarte mult să mă gândesc, dar, probabil că, dacă mă gândeam mai bine, n-aş fi citat nimic pentru că, v-am spus deja, pentru citate îţi trebuie o "operă" mai consistentă.

Fără piese sociale şi revoltate

- Dramaturgia contemporană a publicat revoltele tinerilor autori, care au avut şansa să-şi expună problemele: s-a scris despre abandonarea României pentru Occident, despre falsele pudori, s-au folosit cuvinte "tari", s-a scris despre tarele societăţii de consum, acestea au fost la modă în dramaturgie, la sfârşitul anilor '90 şi în primii ani ai lui 2000. Ce subiecte mai sunt la modă acum? Despre ce scrieţi dvs.?

- Nu sunt deloc "la modă" şi nici nu ştiu ce prinde acum. Eu scriu despre oameni şi îmi place s-o fac cât mai ageografic şi atemporal. Eu tot am senzaţia că indiferent cât de tare se schimbă vremurile şi peisajul, oamenii au zone care nu se modifică niciodată, care rămân mereu valabile.

Nu-mi place să scriu piese "sociale", "revoltate", care să spună mari adevăruri în faţă, deşi de felul meu sunt destul de bătăioasă. Îmi plac adevărurile atât de mici că nici nu le bagi în seamă până nu se găseşte cineva să le formuleze.

- Ce roman din literatura universală aţi transforma în piesă de teatru pe care s-o montaţi?

- Cred că "Dragoste în vremea holerei", de Gabriel Garcia Marquez.

N-am niciun spectacol la care să nu se râdă şi la care să nu-şi şteargă câte cineva o lacrimă pe furiş (e cam penibil să plângi la o masă-n Green Hours, pare că te-ai pilit, aşa că lacrimile se şterg pe furiş).
Lia Bugnar,
scriitoare

"Actriţă tind să cred că încă nu am ajuns"

- Cum aţi devenit ceea ce sunteţi: actriţă, regizoare şi scriitoare?

- Faptul că am regizat câteva piese scrise de mine nu mă face regizoare. Dacă aş fi avut un regizor bun, care să nu-mi răstălmăcescă piesele înainte de mi le tălmăci, probabil că nu m-aş fi apucat eu de treaba asta.

"Aici nu se simte" a fost regizată de Alexandru Dabija şi "Fir'mituri" de Dorina Chiriac şi pot să zic că-mi plac ambele mult mai mult decât spectacolele făcute de mine.

Actriţă tind să cred că încă n-am ajuns. Dacă ceea ce face Mariana Mihuţ se cheamă actorie, ce fac eu trebuie să poarte alt nume. Iar scrisul e şi el o treabă mai degrabă opţională în ceea ce mă priveşte (când şi cum îmi vine). Aşa că, dacă auziţi că sunt locuri libere într-o meserie nu prea grea şi în care se câştigă bine, daţi-mi de veste, sunt amatoare. Sunt o tânără în căutarea unui drum în viaţă.

Fără ciorne, fără ştersături, fără rescrieri

- Când vă găsiţi timp să scrieţi? O faceţi spontan, aveţi un program de la care nu vă abateţi, aşterneţi idei care vă vin întâmplător în minte pe bucăţele de hârtie, pe bilete de autobuz, pe şerveţele etc?

- Când trebuie să scriu mă opresc din orice altă activitate şi timp de câteva zile, cât îmi ia piesa sau scenariul ăla, nu mai ies din casă, nu citesc şi nu mă împrăştii în nimic altceva.

N-am program de scris, m-apuc greu, mi-e groază, mi-e frică să nu fi ajuns la fundul sacului dar, odată ce m-apuc, tocmai pentru că nu-mi place să scriu, o fac în câteva zile, fără ciorne, fără ştersături, fără rescrieri. Nu-mi notez fraze isteţe, nu am carneţele în care aştern idei. Am doar nişte întâmplări nevindecate de care mă descotorosesc şi eu prin scris.