Istoria ca presă de mare tiraj

Istoria nu reţine decât războaiele, crimele, trădările, căderile spectaculoase şi execuţiile sângeroase.

Sub amabila moderare a lui Ion M. Ioniţă, am participat marţi, 14 decembrie a.c., la un colocviu TV despre ceea ce ultimul număr al revistei „Historia" a pus în dezbatere sub forma unei întrebări incitatoare: „A fost cu adevărat Ştefan cel Mare un apărător al creştinătăţii?" A fost o confruntare, ca să nu-i spun ciocnire, de idei seducătoare nu numai pentru telespectatorii postului Adevărul TV, dar şi pentru noi, oaspeţii lui Ion M. Ioniţă. M-am convins o dată în plus de adevărul universal că se poate dezbate un subiect, o temă şi fără ca participanţii să se înjure de mamă şi, în momentele culminante, să-şi stâlcească mutra, spre încântarea telespectatorilor analfabeţi, satisfăcuţi astfel că şi oamenii cu carte îşi pot da poalele peste cap asemenea lor când se fac pulbere cu alcool falsificat.

S-au lansat în văzduhul mediatic al patriei numeroase idei îndrăzneţe care, dacă nu pot fi adevăruri absolute, au măcar rolul de a împunge inteligenţa lenevită de consumul de clişee pe post de somnifere. Dintre multe aceste idei, m-aş opri doar asupra uneia, a cărei importanţă o dă  nota sa de generalitate.

Istoria reţine, dintre personajele publice de la un moment dat, mai ales bătăuşii. Am ajuns toţi trei la această concluzie după ce unul dintre noi, lector dr. Marius Diaconescu, autorul eseului pilon al dosarului din „Historia", a remarcat că Ştefan cel Mare a fost un erou naţional nu atât prin războaiele sale cu turcii, îndelung publicitate de manuale şi de filme, ci prin administrarea Moldovei. Într-o istorie românească definită prin vremuri ieşite din ţâţâni şi prin deliruri succesive, într-un cuvânt, prin neaşezare, Ştefan cel Mare are meritul unei domnii neîntrerupte de peste patru decenii, în timpul căreia Moldova a avut răgazul să se stabilizeze  cât de cât. Toţi trei am găsit de cuviinţă să remarcăm de îndată că Istoria nu-l reţine pe Ştefan cel Mare sub această ipostază. Dimpotrivă, cea viguros cultivată rămâne ipostaza de Conducător care s-a bătut de dimineaţă până seara cu cine i-a căzut sub ochi: cu turcii, cu leşii, cu tătarii, cu ungurii, ba chiar şi cu românii.

Un dezavantaj al Directului la TV - cel puţin în cazul meu - rămâne ceea ce Arghezi poreclea cândva, împrumutând formula din franceză: „l'esprit de l'escalier". Altfel spus, faptul că abia după ce-ai închis uşa şi ai început să cobori scările, îţi dai seama că trebuia să-i zici interlocutorului din cameră altceva decât i-ai zis. Aşa şi cu mine după încheierea colocviului de la Adevărul TV. Mi-am dat seama că n-am spus, în emisiune, ceea ce era mai important: din nenorocire, Istoria nu reţine decât războaiele, crimele, trădările, căderile spectaculoase şi execuţiile sângeroase. Prin asta, Istoria nu se deosebeşte prea mult de presa de mare tiraj. Ajung în prime-time sau pe primele pagini ale ziarelor ştiri despre colectarea eficientă a taxelor şi impozitelor, despre buna gospodărire a banului public, despre inaugurarea unui pod? Fireşte că nu. Ajung ştiri despre proasta colectare, despre risipa banului public şi, în cazul podului, despre prăbuşirea lui cu trecători cu tot.

Asemănător, Istoria nu reţine, pentru propriul prime-time, decât războaiele, crimele, trădările, conspiraţile din camera de alături, decapitările cu toporul şi asasinatele cu pistolul. Poţi să fii, la vremea ta, un Rege gospodar, un Conducător sub al cărui regim oamenii au trăit liniştiţi sau chiar bine. Dacă în timpul domniei tale, oamenii nu s-au măcelărit reciproc, dacă jumătate din ţară n-a fost pustiită de lăcuste şi cealaltă jumătate de cotropitori, n-ai nicio şansă să ajungi vedetă a Istoriei. Asta, desigur, dacă la capătul anilor liniştiţi de domnie n-ai norocul să fii asasinat mişeleşte de un grup de conspiratori sau să fii decapitat în public de adversarii tăi!