Israelul, cu şi fără Sharon

Înrăutăţirea stării de sănătate a premierului Sharon a avut efectul unui cutremur politic cu reverberaţii mondiale. În mintea tuturor se află acum întrebarea dacă procesul de pace va

Înrăutăţirea stării de sănătate a premierului Sharon a avut efectul unui cutremur politic cu reverberaţii mondiale. În mintea tuturor se află acum întrebarea dacă procesul de pace va continua în absenţa unui promotor atât de viguros ca Ariel Sharon. Răspunsul se află chiar în destinul personal al acestuia. Afirmat ca un conservator radical, gata să treacă limita crimei de război pentru apărarea statului Israel, Sharon va rămâne în istorie ca militarul care a încercat să aducă pacea în Orientul Mijlociu. Cauţionat de un trecut care îl recomanda drept un susţinător al expansiunii israeliene, Sharon, alături de Yitzak Rabin, a fost printre puţinii care şi-au asumat răspunderea pentru retragerea strategică a Israelului. Sharon a fost, în aceeaşi măsură, şi politicianul versat care a depozitat în acţiunile sale întreaga dorinţă de securitate şi pace a israelienilor. Pentru a se situa în fruntea curentului şi pentru a-şi atrage spirijinul populaţiei, "buldozerul" a mers până la a-şi diviza partidul în care s-a afirmat şi prin intermediul căruia a ajuns la putere. Odată cu Sharon, majoritatea israelienilor a înţeles că presiunea militară este insuficientă pentru asigurarea securităţii, pacea fiind singura opţiune pe termen lung. Eventuala moarte fizică a premierului poate să fie, mai degrabă, începutul decât sfârşitul erei Sharon. Capacitând toate marile puteri în jurul planurilor sale, Arik a transformat procesul de pace, retragerea din Gaza şi formarea unui stat palestinian în constante pe care nici un politician israelian responsabil nu le poate ignora. Renunţând la ele sau golindu-le de conţinut, oricine ar prelua conducerea statului după Sharon va intra în conflict nu numai cu lumea arabă, dar şi cu cei mai constanţi susţinători ai Israelului. Cel puţin, până când vom afla rezultatele alegerilor din primăvară, singurul lucru pe care trebuie să-l facă palestinienii şi israelienii este să conserve reuşitele de până acum. Prezervarea moştenirii politice a lui Sharon trebuie să fie obiectivul fundamental al momentului pentru cele două tabere, indiferent de scopurile finale urmărite. După aceea, un nou promotor al durerosului proces de pace poate apărea nu numai din interiorul incipientului partid Kadima, înfiinţat de Sharon, dar chiar şi din rândul conservatorilor din Likud. Transformarea personală a premierului a fost, de fapt, transformarea întregului Israel. Ideologiile, opiniile şi oamenii nu sunt prizonierii unei realităţi statice. Ei se schimbă, reacţionând la stimulii externi şi la comandamentele timpului. Dacă până acum, politicieni ca Benjamin Netanyahu şi Ariel Sharon s-au aflat în conflict, aceasta s-a datorat mecanismului de conservare specific sistemului israelian. Conform lui, orice tendinţă revoluţionară trebuie să fie, într-un fel sau altul, contrabalansată. În preajma unei crize majore, care atrage după sine pierderea echilibrului, toată lumea trebuie să se gândească la căutarea celei mai bune căi pentru Israel.