În materie de lucrătură, politicienii de azi sunt bieţi copii

Departamentul Internelor era unul din care se puteau hrăni capitaluri de simpatie prin gesturi publice de autoritate.

Spre deosebire de bătăliile dintre partide, aflate în plină lumină şi, prin asta, în general corecte, cele din cadrul unui partid sunt ascunse şi, prin asta, mizere.

Lucrând mai zilele trecute la un studiu amplu despre programul de austeritate asumat de liberali în 1901, am descoperit un mijloc mai aparte de a-şi lucra un tovarăş de partid. Adus la Putere la 4 octombrie 1895 prin maşinăria rotativei guvernamentale, meşterită şi mânuită de Carol I, Cabinetul liberal Dimitrie A. Sturdza îl  are ca ministru de Interne pe Nicolae Fleva. Departamentul Internelor era la vremea respectivă, ca şi azi, de altfel, unul din care se puteau hrăni capitaluri de simpatie prin gesturi publice de autoritate. Un astfel de gest îl povesteşte Constantin Bacalbaşa în „Bucureştii de altădată": „La Spineni, în judeţul Olt, câţiva ţărani sunt bătuţi şi arestaţi abuziv de către autorităţile locale, ţăranii se adresează cu plângere către ministrul de Interne, care e popular peste tot. Fleva nu trimite, după obicei, un funcţionar ca să ancheteze, ci se duce în persoană să cerceteze la faţa locului. Dovedind vinovăţia funcţionarilor, Fleva îi pedepseşte şi îi destituie".

Din varii motive - inclusiv conştiinţa că e vorba de un ahtiat după popularitate - Oculta liberală nu-l vede cu ochi buni pe Tribunul străzii. Operaţiunea de la Spineni confirmă suspiciunea că Nicolae Fleva îşi foloseşte postul pentru a-şi spori capitalul electoral. Devine bănuitor şi premierul D. Sturdza, încredinţat că într-un Cabinet miniştrii stau sub ascultarea Şefului, şi nu sub cea a interesului de a dobândi capital politic propriu. Astfel că se pune la cale o cabală menită a-l scoate pe Fleva de la Interne. Oficiosul liberal „Voinţa naţională" angajează o campanie violentă împotriva unui ministru liberal. Ostilitatea atinge nivelul de la care e pusă în discuţie chiar viaţa privată a lui Nicolae Fleva. Se petrece atunci paradoxul că un parlamentar al Opoziţiei - e drept, Titu Maiorescu - denunţă în Discursul din Camera Deputaţilor ţinut la 21 decembrie 1895 campania de insulte şi calomnii dusă de oficiosul partidului de guvernământ împotriva unui membru al guvernului. „Acest scandal nemaipomenit într-un guvern"- după remarca lui Titu Maiorescu e însă doar începutul.

La 9 ianuarie 1896, un deputat liberal de Giurgiu - Iepurescu - („de altminteri puţin serios", zice Titu Maiorescu în „Istoria" sa) face o interpelare în Camera Deputaţilor despre o afacere de contrabandă „în care prestigiul ministrului de Interne este grav compromis". Deşi ştie că i se vrea capul, Nicolae Fleva nu demisionează. Cere să răspundă interpelării pe 13 ianuarie 1896. În 12 ianuarie 1896, se regizează un nou moment împotriva nedoritului ministru de Interne. La Cameră, premierul Dimitrie A. Sturdza e întrebat de un parlamentar liberal dacă, într-adevăr, se confirmă zvonul că Nicolae Fleva va fi scos din guvern. O întrebare, desigur, regizată. Premierul răspunde acuzându-l pe Nicolae Fleva că îşi atribuie merite exagerate în efectuarea alegerilor (altfel spus, nu el le falsificase!), că umblă după partizani flevişti. Ministrul de Interne răspunde denunţând Oculta care conduce PNL, în frunte cu Eugeniu Carada. La solicitarea lui Vasile Lascăr, Camera Deputaţilor adoptă o Moţiune prin care se aprobă explicaţiile premierului. Din punct de vedere politic, asta înseamnă retragerea sprijinului parlamentar pentru N. Fleva. În 13 ianuarie 1896, ziua  când urma să răspundă interpelării, Nicolae Fleva îşi prezintă demisia de la Ministerul de Interne. Fireşte că deputatul Iepurescu îşi retrage interpelarea, ba chiar nu se sfiieşte să declare că n-a pus niciodată la îndoială onorabilitatea lui Nicolae Fleva.

S-o recunoaştem! Faţă de înaintaşi, politicienii noştri de azi sunt bieţi copii în materie de lucrătură.