"În 1968, Ceauşescu s-a apărat pe el, nu pe noi"

Scriitorul Nicolae Breban rememorează evenimentele din august 1968 Acum 40 de ani, trupele sovietice şi ale Tratatului de la Varşovia atacau Cehoslovacia, înăbuşind Primăvara de la

Scriitorul Nicolae Breban rememorează evenimentele din august 1968

Acum 40 de ani, trupele sovietice şi ale Tratatului de la Varşovia atacau Cehoslovacia, înăbuşind Primăvara de la Praga. La Bucureşti, Nicolae Ceauşescu a condamnat invazia, stârnind aprecierea clasei intelectuale, până atunci rezervată faţă de partid.

Scriitorul Nicolae Breban vorbeşte despre acea perioadă a dezgheţului, precum şi despre cotitura care a urmat odată cu "tezele de la Mangalia" din iulie 1971, când relaxarea ideologică a luat sfârşit.

Este mărturisirea reprezentantului unei generaţii profund marcate de ceea ce s-a întâmplat în perioada "68-"71. Şi asta, chiar până la a judeca şi evenimente ale prezentului prin prisma evenimentelor petrecute atunci.

În 1968, scriitorul Nicolae Breban era distins cu premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul "Animale bolnave".

În august, trupele sovietice şi ale aliaţilor din Tratatul de la Varşovia intrau în Cehoslovacia pentru a pune capăt şirului de reforme iniţiat de partidul comunist, cunoscut sub numele de "Primăvara de la Praga". La 21 august, Ceauşescu a condamnat intervenţia, în cadrul unui miting de proporţii.

Gestul lui i-a determinat pe mulţi intelectuali să se apropie de partid şi chiar să preia funcţii de conducere în cadrul acestuia. Printre ei şi Nicolae Breban, pe atunci în vârstă de 34 de ani. După momentul august '68, Breban, dat afară din facultate în anii '50 pentru origine nesănătoasă, a devenit membru supleant al CC şi director al revistei "România Literară".

Celebrele "teze de la Mangalia", din iulie 1971, au marcat însă sfârşitul perioadei de dezgheţ inaugurate de tânărul lider Nicolae Ceauşescu. Aflat la Paris, Breban demisionează de la "România Literară" şi scrie un articol de protest în cotidianul "Le monde", dar revine în ţară în 1972.

Urmează o perioadă în care locuieşte când în România, când în Occident şi, din 1986, se exilează la Paris, de unde va mai reveni după decembrie 1989. Este directorul revistei "Contemporanul". O parte a elitei intelectuale îi reproşează însă şi acum faptul că după 1990 a rămas apropiat de Ion Iliescu.

Adevărul: Care este amintirea dumneavoastră cea mai pregnantă despre momentul august '68?

Nicolae Breban: Ieşirea lui Ceauşescu în balcon împreună cu stafful politic şi această ciudată solidaritate a lumii cu el. Îmi amintesc acea populaţie, adunată aproape spontan - spun aproape fiindcă a fost şi organizată - cu sute de mii de inşi care au venit să-l susţină.

Dar din discursul din balcon ce v-a rămas cel mai adânc întipărit?

O frază rostită de el atunci ne-a uimit pe toţi: el a spus că e o crimă intrarea Pactului de la Varşovia la Praga. Or, el era în Pactul de la Varşovia! Nu bănuia nimeni că va condamna acest act. De fapt, această condamnare a generat după aceea un mare entuziasm, o susţinere din toate ţările occidentale.

Iar noi, scriitorii, am trăit atunci o perioadă extrem de interesantă. Mulţi s-au precipitat să intre în partid, printre care Goma, Păunescu şi alţii.

Şi pe dumneavoastră v-a prins valul de entuziasm!

Da, sigur. Eu îl simpatizam pe acel Ceauşescu pentru că în textele mele vorbesc de doi Ceauşescu. Lumea uită că marele asasin a fost Gheorghiu-Dej, nu Ceauşescu. Ceauşescu n-a omorât pe nimeni.

Nu mai era nevoie, ţara întreagă era o închisoare.

Nu. Dumneavoastră n-aţi prins vremea lui Dej. Ce aţi prins era o joacă plăcută, simpatică. În anii '50 închisorile gemeau de elita financiară, culturală, de elita burgheză, elita ţărănească. Ei au fost bătuţi, schingiuiţi şi împuşcaţi de Gheorghiu-Dej, nu de Ceauşescu.

Mi-a spus odată cineva de pe o poziţie înaltă în partid că în 1958, într-o singură noapte, închiseseră 40.000 de oameni. Faţă de Ceauşescu, care l-a închis pe Goma trei săptămâni şi apoi i-a dat drumul în străinătate…

V-a venit totuşi uşor să iertaţi partidul care vă făcuse nişte lucruri urâte în tinereţe? Fuseserăţi dat afară din facultate.

Nu e vorba de a ierta. Eu m-am trezit cu generaţia mea într-o perioadă foarte dură a acestei ţări şi a estului Europei. Noi trebuia să ne adaptăm sau să murim. Foarte puţin intră în discuţie ideea că poţi să-ţi faci o carieră. Mai ales eu şi cu Nichita Stănescu.

Am fost foarte legaţi atunci, aveam aceeaşi poziţie. Nichita era nepot de general alb-gardist şi eu eram un copil de popă unit. N-am fost niciodată în UTM. Am fost dat afară în '48 din UTM, fără să fi fost nicio secundă membru. În liceu, la Lugoj, aveau nevoie de exemple, de duşmani. Era teoria stalinistă cum că pe măsură ce creşte puterea partidului, duşmanii devin tot mai duri.

Dar dumneavoastră nu uraţi comunismul? Cum de aţi intrat în Comitetul Central?

Nu, eu nu urăsc oamenii politici. Nici pe dictator, nici pe Napoleon, nici pe Bismark, nici pe Burebista. Nu am niciun sentiment. Eu cu dictatorii mă comport ca un bun comerciant. Negociez.

Negociaţi libertatea?

Eu am făcut un contract cu puterea, numai că era o negociere de ambele părţi, nu de o singură parte. Dar literaţii din ţările mai din nord, cehii, ungurii, polonezii au negociat mereu aşa, cu cedări de ambele părţi. Noi am cedat mereu de-o singură parte.

Puterea noastră nu şi-a ţinut contractul?

Ei parţial au cedat, la început, dar apoi au încercat să revină.

Vă referiţi la tezele din iulie 1971?

Da, şi ar fi trebuit să fie un semnal clar. Eu le spuneam atunci prietenilor mei: Ceauşescu nu va distruge cultura acestei ţări, va distruge România! Nimeni nu a vrut să înţeleagă asta. Dar era clar pentru mine, deşi toţi voiau să mă convingă, şi Zaharia Stancu, şi Jebeleanu, şi Nichita, şi Marin Preda, că nu-i chiar aşa, că eu am eram într-o fantasmă. Şi de aceea elita românească rămâne vinovată faţă de acest popor, că n-a folosit atributele şi prerogativele ei.

Putea face mai mult?

Exista posibilitatea libertăţii pe care nu o folosiserăm în 1958 (anul retragerii trupelor sovietice, nota redacţiei). În '71 am folosit libertatea măcar fiindcă mi-am dat demisia de la "România Literară", pe când mă aflam la Paris. Şi m-am întors în ţară, dar colegii n-au vrut să se coalizeze cu mine.

Eu cu dictatorii mă comport ca un bun comerciant. Negociez.
Nicolae Breban,
scriitor

În România s-au accentuat racilele fanariote: corupţie, furt, lăcomie

În România, în anii în care Ceauşescu a întors roata, s-au accentuat vechile racile fanariote - corupţie, furt, această lăcomie orbească a celor care ajung la putere. Ungurii, cehii, polonezii i-au tratat cu mănuşi pe ruşi, nu s-au dus în America la Olimpiadă, dar au făcut contracte cu Coca-Cola, cu alţii din Vest, au pregătit capitalismul.

De aceea, azi sunt mai civilizaţi. E posibil ca România să nu facă drumuri timp de 20 de ani? În '91 l-am întrebat pe Iliescu de ce nu se fac drumuri. A zis că nu avem bani. Ce să zic, mă minţi pe mine în faţă? România putea ieşi la lumină prin comerţ şi turism.

"În România se putea limita puterea lui Nicolae Ceauşescu"

Când aţi început să criticaţi politica lui Ceauşescu, după celebra plenară din '71, nu v-au spus nimeni că dacă îl critici pe Ceauşescu eşti de partea ruşilor?

Nu l-am criticat niciodată pe Ceauşescu.

Nici după '71?

Nu, mai ales după '72 când m-am întors în România. De asta s-au agăţat Dorin Tudoran şi Monica Lovinescu ca să mă atace: că eu nu-l critic pe Ceauşescu. Eu i-am spus lui Dorin Tudoran multe, la fel şi Monicăi: a-l critica pe şeful statului e ineficient. Eu am un simţ foarte practic şi le-am spus: dacă îl critici pe şeful statului în Occident - Ceauşescu avea relaţii bune acolo în acea perioadă - nimeni nu te bagă în seamă.

Şi atunci, ce se putea face?

În România se putea limita puterea lui Ceauşescu. Nu se putea să-l răstorni nici pe Ceauşescu, nici partidul, aşa cum voiau Goma, Dorin Tudoran şi Monica Lovinescu. Ştiam foarte bine că acest sistem nu se poate dărâma decât de la Moscova. Cum s-a şi dărâmat.

În rest erau utopii, naivităţi. Eu în iulie "71 eram la Paris, am reacţionat foarte dur şi am pierdut poziţiile mele în conducerea Uniunii Scriitorilor.

Eram membru în biroul Uniunii Scriitorilor, care era o forţă pe vremea aceea, conduceam "România Literară", o revistă cu 40.000 de exemplare şi care se vindea în câteva ore. Alţii, care nu aveau nimic de pierdut, n-au reacţionat atunci, nu au venit de partea mea. Acum văd foarte clar - am şi spus de câteva ori - că regret că nu au intrat ruşii în România. Am fi fost demult în Piaţa Comună.

De ce spuneţi asta?

O spun pentru că Ceauşescu s-a apărat pe el, nu pe noi. De aceea cred că n-au intrat ruşii.

Adică au văzut că poporul e de partea lui?

Nu poporul! Poporul nu contează aici. Totul a fost un fel de semioperetă. Omul care i-a făcut atunci un serviciu lui Ceauşescu a fost Alexandru Ivasiuc. El mi-a mărturisit-o, care lucra la Ambasada Americană, şeful secţiei de presă. La un moment dat, era chiar în Biroul Uniunii Scriitorilor, dar nu ales, ca mine. Zaharia Stancu l-a numit secretar, şi el participa la şedinţe.

Foarte mulţi inşi spuneau că este securist. Mi-a spus odată aproape plângând că e o minciună ce se crede. Şi mi-a spus: eu un singur serviciu am făcut, în afara treburilor mele literare. A venit ataşatul militar al Ambasadei Americane în 23-24 august şi mi-a spus: dumneata, domnule Ivasiuc, eşti membru în birou şi îl cunoşti pe domnul George Macovescu - era membru la noi în Birou şi era şi prim-adjunct la Externe. Te rog să-i duci un plic important din partea noastră.

În plic se aflau fotografiile din satelit ale frontului de pe Prut. Ceauşescu ştia că pe Prut se masaseră trupe sovietice. Dar fotografiile prin satelit arătau un front fără adâncime, numai de ameninţare. Deci Ceauşescu a aflat de la americani că nu vor intra ruşii, după care s-a liniştit. Şi a înmuiat-o. Până atunci fusese dur.
După două, trei săptămâni dacă vă uitaţi în ziarele de atunci, tonul faţă de ruşi a scăzut mult. Asta a făcut Ivasiuc, ca serviciu.

"L-aş fi sfătuit pe Ion Iliescu să nu candideze în 1990"

Aţi fost un apropiat al lui Ion Iliescu în perioada '68-'71?

Ne cunoşteam. Până în iulie '71 Ion Iliescu făcea parte dintr-un grup pe care eu şi alţii îl vedeam ca provestic. Era el, Gogu Rădulescu şi Mizil. Cei mai inteligenţi oameni din conducerea partidului.

Gogu Rădulescu mi-a dat lucrarea lui de doctorat la Sorbona. Greşeala lui a fost că a rămas până târziu acolo şi l-au închis. Ce căuta el acolo, cu ei, în decembrie '89? Măcar şmecherul de Stănculescu şi-a pus piciorul în ghips. Singurul om care s-a opus a fost Iliescu.

Dar tot dumneavoastră spuneţi în memoriile pe care le-aţi publicat că a eşuat după Revoluţie. De ce?

Eu spun că dacă m-ar fi întrebat Iliescu în mai 1990, l-aş fi sfătuit să nu candideze.

De ce?

Pentru că, spuneam eu, candidând şi bineînţeles câştigând, era singurul politician cunoscut, a devenit vulnerabil. Mai bine l-ar fi lăsat pe altul să facă prostii. În perioada aceea, orice şef de stat ar fi făcut numai prostii. Nici nu se putea altfel într-un stat care se prăbuşeşte după 50 de ani de absurd social şi administrativ! Trebuia să aştepte să fie chemat, ceva mai târziu.

El nu trebuia să candideze în 1990 pentru că toată lumea îl ura pe şeful statului, oricare ar fi fost el. Dar probabil că a fost şi presiunea din jurul lui Iliescu ca să candideze, probabil că a crezut că şi merită. Dar nu se putea face nimic după ce Ceauşescu fusese demonizat. Şi de aceea nimeni nu-l vede clar pe Ceauşescu.

Trebuie să mergi în Israel sau în China să se spună că a fost un mare politician. Dacă spui asta în România, toată lumea te numeşte ori securist, ori bou.

De ce spuneţi şi de Gabriel Liiceanu că a eşuat?

Eu semăn puţin cu Liiceanu, violent şi întunecat. Numai că eu la 14 ani am spus că voi fi romancier. Şi de 60 de ani tot asta fac. El m-a păcălit pe mine şi pe noi. A zis că va face filosofie. Deci Liiceanu se ratează, fiindcă face cariera pe care o vedeţi. Eugen Simion a spus odată că este un excelent librar, pe deasupra şi bogat - mai bogat ca mine, la fel de faimos ca mine şi cu mult mai incitant ca mine.

Dar e unul dintre cei mai respectaţi intelectuali.

Atenţie, din gura mea această expresie este un elogiu. Numai cei care se realizează se ratează! Acela care e o lichea nu se poate rata, doar pozează în ratat. Eu şi cu el avem şansa de a ne rata. Adică să nu ajungem Rilke sau Goethe. Am crezut că Gabriel Liiceanu va face filosofie.

Îngheţul a apărut înainte de tezele din iulie "71

Când a reînceput "îngheţul". "De fapt, Ceauşescu a schimbat macazul înainte de iulie '71, în mai. Deci nu după vizitele în Coreea de Nord şi China a venit întoarcerea. În luna mai '71 Ioan Gheorghe Maurer a fost la Cluj şi a ţinut un discurs criticând economia românească. A spus ceva de genul: mai bine să producem mai puţin, dar mai bine.

Deci, mai multă calitate, invers decât se cerea, producţii-record. Asta o aflasem de la ministrul industriei uşoare, la mine acasă. Ei bine, discursul lui Maurer, al primului-ministru de atunci, nu a apărut în <> ! Şi a fost un semn care de-abia după aceea a putut fi interpretat.

Asta a fost în mai. În iulie l-a alungat pe Iliescu. Iliescu a păţit ce a păţit şi Breban. Nimeni nu s-a aliat cu el. Ceauşescu a procedat precum Stalin, i-a coalizat pe unii contra altora până i-a dărâmat pe toţi. În orice caz, acela a fost momentul de cotitură, în 1971, de atunci a început o situaţie absolut specială, o dictatură în dictatură".

Un scriitor "depăşit"? "Nordicii sunt făcuţi să scrie romane: ruşii, suedezii, nemţii, englezii, întâmplător francezii au avut noroc cu Balzac. Dar nordicii au acel fel de prostie încăpăţânată, să tot construieşti ceva în care nimeni nu crede.

Rasele sudice şi latino-balcanice sunt deştepte, vin repede, pleacă repede. Unii spun că acum e capitalism, e cu totul altfel, că să-mi schimb stilul. Dar de ce să mă schimb? Înainte nu scriam bine? Cum adică, alte vremuri? Spunea unul că Breban e ca Dostoievski, adică depăşit. Păi şi Dostoievski e depăşit"?

Artiştii negociază. "Peste tot se fac negocieri, trăim într-o lume a negocierilor. Artiştii au negociat dintotdeauna, şi în Renaştere, cu papalitatea, cu cardinalii, pe urmă cu marii bancheri care aveau edituri. Dacă eşti nebun sigur că nu negociezi. Negocierea nu e o formă de prostituţie, e un compromis. Eu am negociat când au insistat să iau <> .

Am pus condiţia că iau <> , dar să nu se amestece deloc. Doar o singură dată am scos un articol despre o mare formaţie de jazz americană care a făcut un mare spectacol. Mi-au dat un telefon să scot ceva din cronică, iar eu am scos-o cu totul".