Gunoiul durabil

Urat caracter mai au si occidentalii astia: ii pui la masa, ii omenesti cum poti si tu mai bine, le dai o icra neagra, o tuica batrana, de la bunicu'... Si in loc sa-ti zica mersi, ei iti bat obrazul:

Urat caracter mai au si occidentalii astia: ii pui la masa, ii omenesti cum poti si tu mai bine, le dai o icra neagra, o tuica batrana, de la bunicu'... Si in loc sa-ti zica mersi, ei iti bat obrazul: ca de ce arunci in peisaj cu sticla de plastic, dupa ce s-a terminat tuica? Cam asa trebuie ca au gandit sindicalistii din agricultura dupa ce oaspetii lor, sindicalistii suedezi, remarcau cu ironie "productia mare de sticle la hectar". E drept ca nu trebuie sa fii suedez ca sa observi ca primavara nu ne aduce floricele pe campii, ci sticle goale si pungi de plastic. La tara se arunca gunoaiele in capul satului. Vantul le imprastie, normal, pe camp. Din masinile care circula pe sosele, sticlele goale se arunca in drum, de unde ajung tot pe camp. Mana paroasa, cu lant greu de aur, scoasa prin geamul Mercedesului Elegance, ca sa azvarle o cutie goala de bere, arata calea posesorilor de Trabanturi plecati spre pajistile unde isi spala si ei motorul. Nici in orase lucrurile nu stau mai bine. Caldarea cu mizerii aruncata la coltul strazii de o gospodina declanseaza o reactie in lant. In 24 de ore, locul se umple cu resturi de la santierele de constructii, cu chiuvete sparte si somiere desfundate, peste care vin de la cateva strazi distanta alte si alte familii ca sa-si deserte gunoiul. La mare, la munte, in mirifica Delta, in pesterile cele mai ascunse, unde poate nu traiesc nici bacteriile, apar si se dezvolta sticlele de polietilena. Bine, dar daca Romania vrea sa se imbrace in PET, ce-i priveste asta pe vestici? Culmea, ca-i priveste. Deseurile respective rezista in natura peste cinci secole. Daca tot vorbeste presedintele Iliescu despre dezvoltarea durabila, merita remarcat ca nimic din ceea ce a construit industria in ultimii ani nu va dura cat muntii de PET. Iar Europa, cat de greu ar merge integrarea Romaniei, se va trezi peste un deceniu cu aceste gunoaie in mijlocul curtii. Sase ministere, de la Industrii la Interne, sunt responsabile de indeplinirea angajamentelor asumate la Bruxelles. Costul procesului a fost deja calculat: 22 de miliarde de euro. Ca sa avem o tara curata, ar fi deci nevoie ca fiecare roman sa cheltuiasca 1.000 de euro. Societatea ar trebui sa aloce jumatate din bugetul pe un an doar pentru curatenie. Europa ne-a oferit fonduri nerambursabile, imprumuturi cu dobanzi simbolice si, cel mai important, timp. Daca ni s-ar cere sa respectam strict toate angajamentele de Mediu, n-am putea intra, nici printr-un miracol, in 2007, in UE. Occidentul ne primeste asa cum suntem, cu conditia sa terminam curatenia generala pana in 2022. Negociatorii au obtinut un avantaj important, termenul de 15 ani (cat ni s-a lasat pentru incheierea capitolului "apa") fiind maximum posibil. Dar ce te faci ca, la un buget alocat Mediului de 0,2 la suta din PIB, integrarea s-ar finaliza in 100 de ani? Investitia in protejarea mediului nu poate sa ramana strict in grija sistemului public. Insa mai abitir decat in cazul costurilor suportate de stat, cheltuielile "private" pentru depoluare vor starni nemultumirea cetatenilor. Filtrele pompelor de benzina instalate pe cheltuiala benzinarilor vor fi, pana la urma, platite de soferi. Fabricile carora le expira avizul de mediu, odata inchise, lasa oameni pe drumuri. Padurile protejate si lacurile in care nu mai poti bracona ii lasa pe unii fara lemne de foc si pe altii fara nimic in oala de ciorba. O apa curata la iesirea din conducta de canalizare inseamna o apa mai scumpa la robinet. In Europa, protectia mediului a fost impusa de jos in sus: oamenii au cerut guvernelor si, respectiv, firmelor, sa-i protejeze de efectele poluarii. La noi lucrurile sunt pe dos: autoritatile adopta legi antipoluare pe banda, in timp ce populatia are o atitudine indiferenta sau chiar ostila. Explicatia e simpla: in Germania, preocuparile pentru natura au inceput prin 1970, odata depasite dificultatile economice de dupa razboi. Cata vreme omul nu are ce manca, el si familia lui, ii vine greu sa se induioseze de soarta cufundacului de Grindu. Ce sanse ar fi, totusi, pentru a face Romania curata? E clar ca investitiile trebuie sa inceapa cu oamenii, nu cu fabricile si uzinele. Educatia publicului ramane vorbarie goala, atata vreme cat acesta nu vede ca poate castiga din respectarea naturii. Specialistii au demonstrat ca perdelele de arbori care ocupa 1 hectar de teren agricol pastreaza umiditatea, asigurand "irigarea" naturala, gratis, pe alte trei hectare. Renaturarea baltilor, refacerea coridorului verde al Dunarii nu se masoara doar in oxigen, ci si in euro-ii castigati de localnici, prin agroturism. Insa cineva trebuie sa-i invete aceasta noua meserie. Daca statul nu are bani de dat, s-ar putea abtine, o vreme, sa-i ia. Stimularea investitiilor ecologice, prin renuntarea la taxe, diverse alte facilitati acordate celor ce aplica tehnologii neconventionale ar aduce "dividende" pe termen lung. Pana una-alta, desi tara e sufocata de PET-uri, firma sud-coreeana care transforma deseurile de pe litoral in fibre textile si-a luat talpasita. Mare lucru daca nu s-a dus, odata cu turistii suedezi, la Nisipurile de Aur.