Elevi si profesori - universuri paralele

"Cum o sa ma duc sa-i spun dirigintelui sau directorului? Ce, suntem pe vremea lui Ceausescu?" Intrebarile, rostite cu un usor aer persiflant, mi-au fost puse direct de catre un adolescent, elev in

"Cum o sa ma duc sa-i spun dirigintelui sau directorului? Ce, suntem pe vremea lui Ceausescu?" Intrebarile, rostite cu un usor aer persiflant, mi-au fost puse direct de catre un adolescent, elev in clasa a XII-a la unul din cele mai bune colegii ale Capitalei. Il intrebasem, naiv, bag de seama, de ce nu s-a adresat dirigintelui sau directorului pentru a-i rezolva un litigiu pe care-mi declara ca l-ar fi avut cu un alt coleg. Pustiul cu pricina a gasit cu cale sa-si rezolve problema singur, cu pumnii, in gasca si, mai ales, chiar in scoala, decat sa se adreseze celor carora ar fi fost firesc sa le ceara interventia. Raspunsul m-a uimit si intristat. Mai intai, uimirea s-a nascut din felul in care un tanar, care l-a cunoscut pe Ceausescu si epoca lui doar din povestiri, imi spunea mie, celei care-am trait-o, cum arata aceasta... Cine i-o fi bagat lui in cap ca a apela la diriginte inseamna a pari si ca para se purta doar in comunism? Si, mai ales, cine i-a distorsionat lui, atat de profund, perceptia dirigintelui, a profesorului, transformandu-l pe acesta din "prietenul" mai mare, intr-un strain in care nu te poti increde si caruia nu-i poti spune nimic din ce te doare? Apoi, in ciuda unei considerabile, macar, experiente didactice, recunosc, uimirea am trait-o si fata de "smecherismul" comportamental si ideatic al acelui tanar. Pustiul meu mima candoarea, nevinovatia, in timp ce intrebarea lui, prin chiar constructia verbala a gandului, dovedea din plin minciuna in care se complacea. Nu din teama de a nu se asemana cu "vremea lui Ceausescu" nu se adresase el dirigintelui, ci pentru ca avusese pofta sa dea, simtise launtric dorinta de razbunare, iar disciplina interioara, ca si cea scolara, ii erau notiuni necunoscute. Am scris in repetate randuri despre cresterea alarmanta a violentei atat in scoala, cat si asupra scolii, despre vicierea, din ce in ce mai serioasa, a relatiei elev-profesor, despre scaderea ingrijoratoare a rolului de model al dascalului si despre educatia din ce in ce mai absenta din viata scolii. Si totusi, simt nevoia sa revin pe acest subiect, pentru ca intamplarea de la colegiul bucurestean m-a incredintat ca documentarea directa, ca si mesajele cititorilor nostri, care vorbesc despre toate acestea, nu sunt doar secvente mai mult sau mai putin intamplatoare, ci reprezinta o stare de fapt. N-or fi gandind ca acest tanar toti elevii tarii, dar cand, zilnic, ajung in presa cel putin doua-trei stiri al caror subiect este vreun elev, o gasca, o nazdravanie a acestora, e limpede ca situatia, cazuistica nu-s intamplatoare, ci vorbesc despre existenta unui fenomen. Sigur, exista raspunsuri! Profesorul nu mai are timp sa fie profesor, sa se apropie de elevi, sa le devina confident si prieten. Nu mai e la moda, nu se poarta. Unii dintre dascali nu stiu nici macar de ce sunt profesori. Elevii nu mai vin la scoala pentru a-si imbogati universul, pentru a descoperi si a invata, fiindca nu acestea sunt, in acest moment, scopurile, obiectivele procesului instructiv-educativ. Elevii vin la scoala pentru ca-i obligatoriu, pentru ca parintii lor vor diplome, pentru ca "trebuie". Doar cate unul, doi, iti pot raspunde ca vin de placere. Clasele mohorate, manualele, oricum, mai putin atractive decat revistele, filmele, internetul, discoteca, lectiile, vesnic expozitive, cu un profesor care vorbeste, vorbeste, vorbeste..., si atunci cand tace o face doar pentru a-l asculta si a-i pune nota, nicicum pentru a-i raspunde la intrebari, toate acestea il plictisesc de moarte. Si are dreptate adolescentul cand, dorind sa scape de atata cenusiu, isi rezolva singur problemele. El vrea sa fie subiectul vietii sale de scolar. El simte nevoia de atentie, doreste sa comunice, sa i se raspunda, sa participe, sa se raporteze la cineva si la ceva util, placut, folositor. Efervescenta din trupul si mintea sa nu se potriveste insa cu ritmul scolar, cu automatismele profesorului, venit - cand vine la ore - in fata clasei doar pentru a-si debita lectia si a semna condica. Trec unul pe langa celalalt, elev si profesor, cat mai discret posibil, pentru a nu se deranja reciproc si pentru a-si vedea fiecare, in legea lui, de problemele lui. Elevul si profesorul sau nu mai comunica, isi spun doar vorbe. Indiferenta ii separa, ii instraineaza, ii indeparteaza. E ridicol atunci sa te mai intrebi de ce un tanar elev nu gaseste cu cale sa apeleze la prietenul sau profesorul, dirigintele.