Cum să răzbeşti în Occident

Gabriela Adameşteanu consideră că, pentru a răzbi pe piaţa din străinătate, e nevoie de noroc şi de perseverenţă. „Dimineaţă pierdută” de Gabriela Adameşteanu a fost tradusă în Franţa la Editura Gallimard, iar de curînd au fost vîndute drepturile pentru publicarea acestei cărţi în Statele Unite.

Cezar Paul-Bădescu: Deşi înainte de ‘89 erai apreciată ca scriitoare, după Revoluţie nu te-ai mai arătat interesată de scris şi te-ai dedicat jurnalismului politic. De ce?

Gabriela Adameşteanu: Între 1985-1989 am lucrat la o editură de literatură. Era perioada cea mai proastă pentru scriitori, din ce am apucat eu (sigur, în anii ’50 a fost mult mai rău). Eu eram băgată într-un mecanism în care erai cenzurat şi, în acelaşi timp, ţi se cerea să devii cenzor. Nu se recunoştea că exista cenzura, dar se transferase această operaţiune şi asupra celor care lucrau în edituri.

Au apărut şi cărţi bune atunci, inclusiv ale generaţiei '80, dar cu un mare consum de nervi ai editorilor. Mă simţeam într-o postură schizofrenică – pe de-o parte de victimă, pe de alta de călău, postură pe care nu am asumat-o. De aceea m-am radicalizat, deşi nu stă în firea mea să fiu radicală.

Chiar dacă nu venea Revoluţia, nu aş mai fi lucrat în editură, pentru că semnasem nişte proteste care urmau să fie citite la ”Europa liberă” şi aş fi fost dată afară. Pentru mine, schimbarea din decembrie ’89 a fost providenţială şi m-a tulburat foarte mult. Din cauza acestei stări emoţionale, am intrat aproape fără să-mi dau seama în ceea ce au fost ”anii romantici”, cum le spunem noi acum. Romantici şi, uneori, ridicoli. Sau, mai mult ridicoli...

„Mă cam plictisisem...”

Deci acum vezi ridicol militantismul din perioada aceea...

”Militantism” e bine spus. Noi de fapt nu cunoşteam ţara şi nu ştiam în ce scenariu am intrat. Societatea comunistă e o societate complicată, ocultă, cu structuri instituţionale aş zice solide, de vreme ce după 20 de ani încă le mai regăsim destule reţele. Acum, după ce a trecut timpul, îmi dau seama unde am greşit şi cînd am fost manipulată. Pe vremea aceea, eram convinsă de adevărul meu, dar acesta, privit de pe poziţiile de acum, nu mai pare adevăr.

Să nu exagerez însă cu autocritica: am susţinut valori care atunci erau deranjante şi acum sînt asumate de întreaga societate: drepturile minorităţilor, economia de piaţă, integrarea euro-atlantică, democratizarea instituţiilor etc. Nu am însă cum să nu simt ridicolul situaţiei atunci cînd văd cine sînt beneficiarii de azi ai acestor valori.

Ce te-a făcut, după toată această experienţă, să renunţi cu totul la jurnalismul politic şi să te reîntorci la ”armele” scriitorului?
Era normal - ”revoluţia continuă” e un concept leninist, trotskist. Iar, de bine, de rău, România de după 2000 a intrat pe un drum de cvasinormalitate.

Între timp, începusem să şi înţeleg că scena politică are culise (şi culise ale culiselor) în care e greu să pătrunzi (cu mintea, pentru ca nu am avut ambiţii politice, sociale). Motivul principal a fost, însă că mă cam plictisisem. Jurnalismul îţi dă senzaţia că viaţa începe în fiecare zi. Dar, după 13 ani, chiar şi începutul acesta perpetuu devine rutină.

„Aproape că uitasem că sînt scriitoare”

Şi cum fost revenirea la masa de lucru?

Am reluat o traducere pe care-o abandonasem în decembrie '89 şi am obţinut o bursă de traducător în Franţa. Pe urmă, Editura Paralela 45 mi-a reeditat nuvelele. Între ele, exista una, ”Întîlnirea”, pe care Nicolae Manolescu o considerase ratată. Şi eu aveam îndoieli, dar ţinusem foarte mult la ea.

Am tot rescris nuvela aceasta (de patru ori) şi am publicat-o la Polirom, editura care mi-a fost aproape şi mi-a susţinut întoarcerea la literatură. Acum sînt mulţumită de ultima ediţie a ”Întîlnirii”, apărută în volumul 2 de Opere. A fost greu s-o scot dintr-o formulă chircită, în care autocenzura din acei ani foarte grei şi postmodernismul, foarte puternic în vremea aceea, acţionaseră asupra ideii mele iniţiale. Am vrut să fac povestea mai limpede - şi nu mi-a fost uşor.

Cum ai reuşit să te faci cunoscută în străinătate şi să ajungi, pînă la urmă, la Editura Gallimard?

Acum opt ani, cînd am plecat cu bursă în Franţa, aproape că uitasem că sînt scriitoare şi, în orice caz, nu aveam în minte posibilitatea să fiu tradusă.

O paranteză: zici că uitaseşi că eşti scriitoare... Faptul că nu mai scriai te rodea?

Nu, eram foarte senină. Aveam senzaţia că am în faţa mea suficient timp pentru scris. Am fost mereu liberă în relaţia mea cu literatura. Nu mi-a plăcut tipul clasic de scriitor, care de la 21 de ani începe să publice şi tot scoate la doi ani cîte o carte, ca un funcţionar. Chit că acum aşa arată carierele literare...

Noroc şi perseverenţă

Să revenim la povestea legată de cum te-ai făcut remarcată în Occident...

Două elemente sînt esenţiale: norocul, adică întîlnirea cu anumiţi oameni, şi perseverenţa. Fireşte, cartea trebuie să fie bună, dar, chiar bună fiind, poţi să nu ajungi prea departe cu ea. Înainte să plec în Franţa, mi-am adus aminte că aveam o carte despre care mi se spusese că e intraductibilă – ”Dimineaţă pierdută”. Într-o doară, am făcut rost de telefonul lui Alain Paruit, celebrul traducător, şi l-am întrebat dacă nu vrea să-mi traducă şi mie un capitol.

Contra cost, bineînţeles. (60-70% din fragmentele pe care le am traduse pentru a încerca să pătrund pe o piaţă străină sînt plătite din banii mei. Desigur, asta nu e uşor pentru un autor român). Apoi am încercat la vreo 10-15 edituri. O regulă despre care am aflat mai tîrziu este că nu e bine ca autorul să se promoveze singur.

Dar pe mine nu mă ajuta nimeni. Fireşte, am primit multe refuzuri. Şansa mea la Gallimard, (unde Alain Paruit mă sfătuise să nu mă duc, ca e inutil), a fost că făcusem un interviu cu Marie-France Ionesco, care a devenit pînă la urmă o carte. „Dimineaţa pierdută” era deja în editură, avea două referate favorabile, dar nu se luase o decizie în privinţa ei.

Norocul a făcut ca Marie-France Ionesco să ajungă cu cartea despre tatăl ei la directorul colecţiei „Du Monde Entier”, care avea pe masă şi ”Dimineaţă pierdută”, cu cele două referate - şi aşa au ajuns să vorbească de mine. Întîlnirea cu Marie-France Ionesco m-a ajutat foarte mult. Şi chiar faptul că Alain Paruit, ştiind că eu mi-am plătit singură traducerea, a găsit o revistă unde să publice capitolul respectiv şi mi-a returnat banii.

Faptul că am avut capitolul apărut într-o revistă din Franţa a contat iarăşi. Directorul colecţiei de la Gallimard a avut un curaj pentru care îi voi fi mereu recunoscătoare: era o carte apărută cu 20 de ani în urmă, într-o ţară care nu interesează, cu o autoare de o anumită vîrstă. „Dimineaţă pierdută” a fost foarte bine primită de critică în Franţa şi s-au vîndut circa 2000 de exemplare - ceea ce pentru un autor român e foarte bine.

A mai contat şi programul ”Les Belles Etrangeres”, organizat de Centre National du Livre, care invită în fiecare an 12 scriitori (poeţi şi prozatori) din ţări mai puţin cunoscute, ca să se întîlnească cu publicul francez. Condiţia este să aibă măcar o carte apărută în Franţa.

Cenzura de dinainte şi comercialul de acum

Cei de la Gallimard se ocupă de promovarea ta în toată lumea?

Gallimard mi-a cumpărat drepturile la „Dimineaţă pierdută” numai pentru limba franceză. Şi, pentru ca a mers bine, directorul colecţiei mi-a mai cerut o carte, aşa că în martie 2009 va apărea „Drumul egal al fiecarei zile”, cu titlul „Vienne le jour”. Eu aş fi vrut iniţial să-mi vînd toate drepturile, dar doamna care se ocupa de copy-righturi nu a fost interesată.

Acum cred că e mai bine că nu mi le-au luat, e o editură cu autori prea cunoscuţi ca să se ocupe şi de mine. Această epocă extrem de dinamică şi superficială înghite fiecare carte repede, librarii ţin puţin cărţile, pentru că mereu apar altele, este supraproducţie, dar numărul consumatorilor de literatură scade mereu. Editurile fac contracte pe 7-10 ani, poate iei vreun premiu mare, chiar dacă nu eşti foarte tradus, foarte cunoscut - cum a fost cu Imre Kertesz sau cu Le Clezio.

Şi atunci e foarte important ca editura să aibă autorul respectiv în portofoliu, să-l revîndă. Este un business, trăim într-o epocă foarte comercială. Dacă înainte am cunoscut cenzura, acum ştiu ce înseamnă factorul comercial, care apasă, aş spune, la fel de rău asupra cărţii, asupra valorii, asupra statutului scriitorului.

Dar comercialul nu poate să aibă şi o latură benefică pentru scriitor – să poată trăi din ceea ce scrie? Tu nu trăieşti din scris?

Nu trăiesc din ceea ce scriu. Nu am atîtea traduceri, cîteva le-am dat gratis. În cazul celor de pe pieţele mari de carte, am luat o sumă la semnarea contractelor care nu mi-ar ajunge decît cîteva luni.

Şi, cu toate acestea, ai decis să te dedici scrisului. Putem considera că e un sacrificiu?

Nu, eu oricum nu iubesc ideea de sacrificiu. Scriu pentru că am iluzia că am înţeles ceva despre viaţă şi vreau să transmit şi altora acest lucru. Şi mă simt foarte bine cînd scriu.

Un roman de succes

Romanul “Dimineaţă pierdută”, apărut în 1983, a fost apreciat de public şi de critică încă de la început. În acel an, a primit premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. În 1986, a fost pus în scenă de Cătălina Buzoianu, la Teatrul Bulandra.

După Revoluţie, a fost publicat în Franţa (la Editura Gallimard), în Israel, în Estonia, în Bulgaria şi urmează să apară în Ungaria, în Spania şi în Statele Unite, la  Editura North Western (ca urmare a faptului că a fost remarcat la Tîrgul de Carte de la Frankfurt). De curînd, romanul a fost republicat la Editura Polirom, care i-a dedicat scriitoarei o serie "Opere".

Paradoxurile pieţei de carte

Am realizat în anii aceştia că piaţa de carte este feroce, că statutul scriitorilor trebuie întreţinut, că autorii care au căpătat un renume se silesc să scoată o carte la doi-trei ani, pentru a nu se declasa. Cred că nu sînt mulţi care să reziste la acest maraton – să faci încontinuu o carte competitivă.

De la un moment dat se vinde mai ales cota autorului şi mai puţin cartea. Cu cît cota este mai mare, cu atît este mai mare avansul pe care-l primeşte autorul şi maşina de publicitate care se pune în funcţiune este mai zgomotoasă.

Un prieten mi-a spus la Frankfurt că ar fi apărut recent, într-un ziar american important, un articol în care se vorbea despre o posibilă cădere a editurilor după modelul băncilor. De ce? Pentru că avansul dat unor autori cu o cotă înaltă, la contractarea cărţilor, a devenit foarte substanţial (contribuie la asta şi agenţii literari, sînt interesaţi să-şi ia un cît mai mare procent).

Avansul poate ajunge la sute de mii de euro, bani pe care poate editura nu îi recuperează din vînzare. Oricît se calculează succesul de piaţă al unui autor, rămîne întotdeauna o necunoscută.

Există însă şi o alternativă mai rea: ca unor autori importanţi să li se dea avans la o carte nescrisă, pe care nu o vor mai preda niciodată. În contract este stipulat că avansul nu se returnează în cazul nepublicării.

Traducerea nu este neapărat garanţia valorii unei cărţi, există autori foarte buni, valoroşi, care nu ajung pe piaţa internaţională, pentru că nu sînt traduşi. Acesta este unul dintre paradoxurile globalizării.