Cui îi e frică de Tăriceanu?
0Dan Andronic
de mirare... De ce trebuie să ne fie frică de Tăriceanu? Poate pentru că ne-am obişnuit cu ideea că oamenii politici puternici sunt cei care inspiră frică, cei care transformă fiorul de gheaţă în transpiraţie abundentă. Un proces fizic pe care sunt capabili să-l declanşeze cei care nu numai că au Puterea, dar ştiu şi ce să facă cu Ea. Unii analişti sunt adepţii teoriei că societatea românească poate fi condusă doar prin mijloace coercitive, fiind nevoie de o spirală a fricii care să determine adoptarea şi păstrarea drumului corect. Ceea ce reuşea Iliescu să transmită pesediştilor în ultimii doi ani de mandat a făcut-o şi Năstase pe vremea când era prim-ministru, procesul fiind continuat acum de Băsescu.
De ce ar fi nevoie ca Tăriceanu să inspire frică celor din jur? De ce nu poate fi Călin Popescu Tăriceanu un prim-ministru precum Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Mugur Isărescu, care nu l-au deranjat pe preşedinte cu iniţiativa lor politică, rămânând simpli slujbaşi politici? Tăriceanu a renunţat la această strategie în momentul în care a acceptat funcţia de prim-ministru ca preşedinte al Partidului Naţional Liberal, devenind cel mai important reprezentant al intereselor liberale indiferent de conjunctura politică. O primă decizie importantă o va avea de luat Tăriceanu în privinţa fuziunii PNL-PD, ca o continuare firească a rezultatului alegerilor. Trecând peste absurdul argumentaţiei care utilizează un ciocan destul de mare pentru a face ca un fost partid social-democrat să devină compatibil cu unul liberal, pe aceeaşi logică ar fi trebuit ca, în 1997, PNţCD şi PNL să se unească, iar în 1992 FDSN şi PRM să devină un corp comun. O logică care face ca fuziunea să arate cel puţin ciudat...
Nevoia unui partid pro-Băsescu, cu un electorat care să depăşească 30 la sută, poate fi rezultatul eforturilor intelectuale ale strategilor de la Cotroceni, dar nu trebuie înghiţită pe nemestecate de liberali. Liberalii au identitate politică şi un electorat stabil, verificate pe parcursul tuturor ciclurilor electorale. Democraţii sunt un hibrid politic, o excrescenţă a lui Traian Băsescu, fără sprijinul căruia ar dispărea de pe scena politică. PD are nevoie de arborele genealogic şi "zestrea" liberalilor. De aceea fac presiuni de un asemenea nivel, încălcând sistematic protocolul Alianţei, racolând parlamentari de la PRM şi primari de la PSD. Dar aici liberalii au nevoie de o decizie fermă din partea preşedintelui PNL Călin Popescu Tăriceanu, care se face că nu înţelege.
Actualul prim-ministru al României este un actor important într-o situaţie politică care-i face extrem de vizibile slăbiciunile. O mare parte a societăţii româneşti l-ar dori o stavilă în calea ambiţiilor prezidenţiale, iar el pare interesat mai mult de acţiunile mondene decât de reuniunile politice. Călin Popescu Tăriceanu nu are la îndemnă niciuna din pârghiile tradiţionale de putere, dar în această situaţie s-a ajuns în primul rând din vina lui. A cedat pas cu pas... Serviciile secrete răspund la comanda preşedintelui sau a ministrului de interne, pedistul Vasile Blaga, Justiţia este la PD, iar Transporturile şi Industria sunt în afara controlului său. Ce-i mai rămâne lui Tăriceanu? O oarecare influenţă politică, dar şi această posibilitate este destul de limitată. Recent, am asistat la tentativa preşedintelui Băsescu de a reînvia fosta Securitate, dar în CSAT protestele primului-ministru Tăriceanu au fost spulberate de ameninţarea surâzătoare a fostului camarad: "Căline, ai început să semeni cu Năstase!".
Aflat încă în euforia postcâştigării alegerilor din 2004, Tăriceanu pare mulţumit cu ce i s-a dat şi nu mai vede ce i se ia. Dintr-un tehnocrat, relativ onest, începe să fie transformat într-un playboy politic, dintr-un liberal cu state vechi de serviciu devine un individ apolitic, speriat de ceea ce i se pregăteşte, complet neatent cu persoanele care l-au sprijinit. Urmăreşte, de undeva din Palatul Victoria, cum Justiţia toacă mărunt tot ceea ce nu este de partea preşedintelui, dar constată cum nimeni nu-i mai răspunde la telefon. O democraţie eficientă este caracterizată de controlul reciproc al instituţiilor sale. În România, situaţia este debalansată şi din cauza lipsei de bărbăţie politică a primului-ministru, opinia publică fiind în postura de a constata că "peştii mari" fac parte din toate partidele, cu excepţia Partidului Democrat. O premisă falsă, dacă Monica Macovei sau procurorii DNA ar citi cu atenţie ziarele!