"Am avut noroc cu moldovenii"

Punem astăzi, faţă-n faţă, să ne vorbească de identităţi regionale, un bucureştean şi-un moldovean. Pe scriitorul Stelian Tănase, "care-a făcut ochi pe Bucureşti", şi pe actorul

Punem astăzi, faţă-n faţă, să ne vorbească de identităţi regionale, un bucureştean şi-un moldovean. Pe scriitorul Stelian Tănase, "care-a făcut ochi pe Bucureşti", şi pe actorul Alexandru Arşinel, născut în Dolhasca, judeţul Suceava, din tată "dolhăscan coada-vacii" şi mamă de etnie germană.

Stelian Tănase se declară pasionat de Bucureşti, "mie-mi place oraşul ăsta, aşa nenorocit cum e", vorbeşte despre mai multe categorii de bucureşteni şi despre "Bucureştiurile din Bucureşti".

De celalaltă parte, Alexandru Arşinel zice, mai în glumă, mai în serios, c-am avut noroc cu moldovenii, "că, din punct de vedere demografic, ei au ţinut naţia asta în picioare". Mai zice că oameni aşa de primitori ca moldovenii el n-a mai întâlnit şi că-i mândru că s-a născut în Moldova.

Alexandru Arşinel zice că moldovenii au ţinut naţia în picioare

"Ah, ăsta-i din Dolhasca!"

Când spui Alexandru Arşinel, spui Moldova, că faimosul actor de comedie nu şi-a ascuns niciodată rădăcinile. Din contră, chiar: "Mi-am pomenit totdeauna comuna, în tot ce am făcut, şi-n radio, şi-n televiziune, aşa că oamenii, colegii mei, au reţinut: <> ".

Alexandru Arşinel s-a născut, aşadar, în Dolhasca, o localitate din judeţul Suceava, aflată la graniţa cu Bucovina, pe 4 iunie 1939. Lumea-l ştie drept un om vesel, hâtru, pus pe şotii, o figură marcantă a teatrului de revistă. Ai zice că aşa a fost tot timpul viaţa lui, plină de zâmbete, de hohote de râs.

În realitate, însă, Alexandru Arşinel şi-a trăit copilăria într-o perioadă tare grea - cu bombardamente, cu tranşee, cu refugiu, cu foamete, cu umilinţe, în Moldova anilor de război. "Fac parte dintr-o generaţie trecută prin multe greutăţi". Zice că moldoveanul e, în genere, "o fire mai melancolică, mai sensibilă, c-un fel de-a gândi mai profund, mai serios" şi pune asta pe seama vicisitudinilor prin care a trecut ani de zile.

Sunteţi născut în Dolhasca, la graniţa cu Bucovina. Cum vă simţiţi, moldovean sau bucovinean?

Mama era de etnie germană, era nemţoaică, din Rădăuţi, iar tata era dolhăscan get-beget, coada-vacii, cum se spune la noi, moldovean get-beget. Dolhasca e, într-adevăr, la graniţă cu Bucovina, dar eu mă simt, în general, moldovean, nu fac o mare diferenţă. Cu toate că Bucovina de sus a trecut printr-o anumită transformare datorită imperiului austro-ungar care se resimte în zona respectivă.

Dar ce-aţi luat dumneavoastră de la unii şi ce-aţi luat de la ceilalţi?

Eu cred că am luat mult de la mama mea, din punct de vedere al seriozităţii, al sensibilităţii, al respectului faţă de oameni, şi o doză de hărnicie. De la tata am luat punctualitatea - el a fost ceferist - , am luat farmecul lui, o parte din talentele lui, că era un cântăreţ extraordinar, îi plăceau petrecerile, îi plăcea viaţa.

Dar din asta am luat mai puţin, pentru că lui tata îi plăcea să bea şi un spriţ, să meargă şi la petreceri, iar eu am agreat mai puţin să fiu în mijlocul unor petreceri. Mie îmi place să fiu în mijlocul oamenilor în spectacol şi mai puţin să merg în localuri de fiţe sau într-un alt gen de localuri să mă dau în stambă, cum se spune la noi.

Per total, când vă gândiţi la Moldova, la ce oameni mari vă gândiţi?

Ei, dar cine nu-i ştie, câţi nu sunt?! Ciprian Porumbescu, Enescu, Sadoveanu, Mihai Eminescu, Creangă... mari poeţi, mari scriitori, cred că numai să-i înşirăm ne-ar lua o mulţime de timp. N-aveţi voi spaţiu în ziar câţi sunt ei... Moldova a dat nume foarte mari.

Moldoveanul e o fire mai melancolică, e o fire mai sensibilă, poate şi vicisitudinile prin care a trecut ani de zile i-au dat o sensibilitate mai specială. Şi un fel de a gândi, uneori, mai profund, mai serios, nu superficial.

Moldoveanul este un om care ştie să şi plângă, dar ştie să şi râdă. E hâtru, asta înseamnă că e un om care tot timpul e cu zâmbetul sub mustaţă, cum îmi plăcea mie să-i spun lui tata. Şi imediat trebuia să te aştepţi la o aruncătură.

Colegii dumneavoastră de scenă ştiau de unde sunteţi, de unde veniţi? Glume îndrăzneau să facă?

Cred că am şi insistat eu mult în tot ce am făcut, şi pe televiziune, şi în teatru, să-mi pomenesc comuna. Atunci, oamenii au reţinut: "ah, ăsta-i din Dolhasca..." Cu glumele, ştiţi ce se întâmplă? Nu prea îndrăznesc să facă, totdeauna am ce să le răspund. În general, faci glume cu cei pe care îi laşi muţi şi îi faci uneori, dacă n-au simţul umorului, să se simtă ridicol.

Ori eu nu, niciodată, nu am simţit lucrul ăsta şi nici nu mă deranjează. Şi repet, sunt fericit că sunt moldovean. Asta-mi aduce aminte de turneele în străinătate... Pe oriunde am fost, în toată lumea, din Australia până în Canada, întrebam în sală: "E vreun moldovean pe-aicea?". Şi îi vedeam pe oameni cum se uită unul la altul şi, la un moment dat, zicea unul: "Hai mă, că şi io sunt moldovean", şi ridica mâna.

Şi după el, şi alţii. Şi zic: "Ştiţi cum ni se spunea înainte?", "Sârma. Acuma ni se spune Coca-Cola", şi zic: "Da' ştiţi de ce?! Că ne găsim peste tot". Şi mai zic: "Dar ştiţi cum ne fac ardelenii?", din sală: "Nu", eu: "Perucă", "Păi de ce?", "Pentru că stăm pe capul lor". Mie chiar îmi face o bucurie imensă să spun că sunt moldovean. Unii mai fac glume pe seama noastră dar eu nu m-am simţit niciodată cât de cât, nu jignit, atins de treaba asta.

Dar v-a luat cineva peste picior vreodată că veneaţi din Moldova?

Când am venit în Regat, ceilalţi zâmbeau... Dar eu am fost o fire foarte impulsivă şi cred că se şi vehicula ideea că: "nu-l supăraţi p-ăsta". Că, ce se întâmplă? Eu, până a da la facultate, eram un năzdrăvan. Adică... chiar ăia de la Iaşi care mă luau peste picior, "c-a venit ţăranul" sau mai ştiu eu ce, spuneau o dată, de două ori, şi-a treia oară îi băteam.

Da-i băteam că veneau cu părinţii după aia acasă. Că reacţionam foarte repede. Sec, imediat, pumn, cap în gură. Asta era. Eram copiii ieşiţi din război care ştiau mai puţin de glume. La noi miştourile înseamnau să te ia peste picior pentru că ai sandalele rupte sau pantalonii peticiţi sau cămaşa, când te dezbrăcai, din spate lipsea o bucată pentru că din bucata aia îţi făcea mama un alt guler, că gulerul vechi era ros. Sau se întâmpla câteodată să se vadă un păduche pe tine pentru că asta era...

Mama, când mergeam acasă, ne ducea într-o cămară, undeva în curte, ne dezbrăca, băga tot ce-aveai pe tine în cazanul cu leşie, fierbea şi călca cu fierul. A fost o perioadă foarte grea, cumplită. La Bucureşti, nu aveam glume cu colegii. Cu toate că eram prieteni.

Spuneţi-mi dacă, în turneele dvs. prin ţară, aţi remarcat diferenţe între locuitorii regiunilor...

Vreau să spun că românii se aseamănă, fără a face foarte mari diferenţe. Dar cei mai ospitalieri, în sărăcia lor, sunt moldovenii. Oameni atât de primitori ca moldovenii eu n-am întâlnit. Ţi-o spun sincer, merg până la absurditate.

Adică, ei îşi fac totdeauna camera din faţă, camera musafirilor, cu perne, cu aşternut proaspăt, cu busuioc pus sub pernă sau pelin, pentru ca să nu intre gângăniile. E cunoscută ospitalitatea lor: "Hai, staţi un pic, imediat, să fac o gustare", "Nu, nu, că mă grăbesc", "Imediat, o mămăliguţă!" Invariabil.

La moldoveni se făcea imediat o mămăliguţă cu lapte, cu brânză, nişte ochiuri, caş, lucruri din astea pe care le găseai imediat în gospodărie şi, dacă stăteai mai mult, tăiau şi-o găină, făceau o supă cu tocmaci, cu tăiţei de casă. Altfel nu se putea.

Dar nu ştiu dacă a existat localitate în ţară, până la urmă, în care, după spectacol, să nu vină cel puţin două-trei familii să zică: "Hai, nu veniţi la noi la masă?", "Hai, nu veniţi să stăm puţin?", "Haideţi şi pe la noi". Şi la plecare: "uitaţi două sticle de vin, una de pălincă, o bucată de slană". Românii sunt ospitalieri, m-ar bate Dumnezeu să zic altfel. Şi asta ţi-o spun nu numai de România, ţi-o spun şi de tot ce-am găsit în străinătate de ani de zile, că tot mergem de vreo 20 de ani.

BANCURI

Moldovenii şi "sârma"

În bancuri, ardeleanul apare aşa... mai aşezaaat, olteanul apare şmecher, se şi zice: "Că de ce-are olteanul gâtul lung? Ca să se uite peste Carpaţi si să vadă posturi de răspundere". Fiecare zonă are câte o nuanţă. Despre moldoveni se spune bancul cu sârma.

Dar bancul ăsta ţine, efectiv, de situaţia precară a moldovenilor. De aceea au plecat ei la Timişoara, la Constanţa, la Braşov, că nu s-a construit în Moldova. Pământul din Moldova, mai ales din nord, din Vaslui, Bârlad, era mai puţin fertil, aşa că plecau în alte părţi, să lucreze. Şi neavând bani de tren, se urcau pe vagon. Şi când vedea unul un tunel sau ceva, striga: "Sârmaaa!", şi se puneau toţi pe burtă.

Moldoveanul se integrează repede

Am avut totuşi noroc cu moldovenii, pe de altă parte, că, din punct de vedere demografic, eu au ţinut totuşi naţia asta în picioare. Moldovenii fac copii mulţi, se ştie. Că altfel ne-am fi trezit pe stradă să spunem: <> ".

Dar acolo unde s-au dus, moldovenii s-au s-au integrat imediat, au o uşurinţă extraordinară în a se adapta. Imediat devin harnici, intră în ceea ce înseamnă comunitatea locală, îşi fac o viaţă... Uite-l, de pildă, pe Costel (n.r. - Busuioc), care a plecat din Moldova şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să se integreze şi să plece cu oameni din sat la muncă în Spania... Bancurile, glumele, sunt, de fapt, şarje prieteneşti, nu neapărat o formă de a jigni pe cineva. Spui glumea ca să deconectezi, spui glumea ca lumea să uite pentru o clipă că are atâtea ofuri pe suflet.

Moldoveanul e o fire mai melancolică, e o fire mai sensibilă, poate şi vicisitudinile prin care a trecut ani de zile i-au dat o sensibilitate mai specială. Moldoveanul este un om care ştie să şi plângă, dar ştie să şi râdă. E hâtru, e tot timpul e cu zâmbetul sub mustaţă, tot timpul trebuie să te aştepţi de la el la o aruncătură...

Am mai păstrat şi expresii moldoveneşti, cum să nu? Moldovean cu limba lată, vorbeşte gura fără el... sunt lucruri care-ţi vin în clipa în care ajungi într-un anumit context. Când ajung acasă, mă fură graiul.