Adrian Năstase, despre Sergiu Nicolaescu: „A existat o solidaritate între noi“

Adrian Năstase îşi aminteşte cu nostalgie de rolul pe care regizorul Sergiu Nicolaescu l-a jucat în evoluţia sa ca om politic şi ca om, în general. „De la Sergiu Nicolaescu am învăţat cum poţi să îmbătrâneşti frumos Dumnezeu să-i ierte păcatele şi să-l odihnească!“, scrie fostul premier într-o postare pe blogul personal.

„Eu am amintirile mele legate de ce a însemnat el. În primul rând, filmele sale – care mi-au întreţinut curiozitatea pentru istoria naţională. […] mi-e imposibil să cred că mai există cineva care să nu fi zâmbit nostalgic la vederea Bucureştiului de altădată, care să nu fi tresărit surprins la rostirea unei replici a comisarului Moldovan sau vreun român care să fi învăţat ce înseamnă patriotism de la Mihai Viteazul sau din Nemuritorii“, descrie Adrian Năstase efectul pe care l-a avut creaţia lui Sergiu Nicolaescu pentru familia sa şi pentru români.

Ideologia politică i-a apropiat pe cei doi şi mai mult, explică Adrian Năstase, căci cei doi au ales acelaşi drum în politică mai bine de 20 de ani. „Uneori l-am apărat împotriva celor care voiau să-l schimbe din postul de senator de Vrancea sau îi cereau demisia din funcţiile de la Senat. Alteori, el m-a apărat. A existat o solidaritate între noi despre care îmi este greu să vorbesc acum. Era tare încăpăţânat şi avea un caracter puternic. Eu l-am admirat întotdeauna chiar dacă nu l-am înţeles întotdeauna“, continuă Adrian Năstase scurtul laudatio.

Foto

Adrian Năstase, alături de Sergiu Nicolaescu gallery-link

Pentru că erau vecini pe strada Zambaccian, Adrian Năstase a putut surprinde şi scene din viaţa personală a regizorului, în care îşi păstrează imaginea de demiurg. „Uneori îl vedeam dimineaţa, la răsăritul soarelui în balconul apartamentului său, dezbrăcat până la brâu, «sorbind», cu primele raze ale soare, cu mâinile ridicate, energia Universului pe care, apoi, generos, o împrăştia în jurul său“ – acesta este efectul pe care Sergiu Nicolaescu, având pieptul dezgolit, se pare că-l avea asupra vecinilor, fie ei politicieni cu experienţă.

Un episod de care îmi aduc aminte acum este vizita pe care am făcut-o împreună, în februarie 2004, la militarii români din Irak. Elicopterul militar cu care călătoream nu avea, practic, uşi. În locul lor erau amplasate mitraliere, care erau asigurate de soldaţi americani, care urmăreau orice mişcare la sol. Traseul era de fiecare dată schimbat, zburam cam la 50 m altitudine, cu teama că un „insurgent“, dotat cu vreun AG7 putea să tragă, de la sol, în elicopter. În plus îmi amintesc, la întoarcere, noaptea, pentru că elicopterul nu era izolat, a fost un frig îngrozitor. Cu Sergiu Nicolaescu şi cu Ioan Mircea Paşcu ne loveam cu palmele pe spate şi pe picioare ca să nu îngheţăm.