Ion Cristoiu: Cum mi-a tras clapa Gorbaciov
0Picată în dimineaţa zilei de 19 august 1991, ştirea potrivit căreia Mihail Gorbaciov a fost demis din funcţia de Preşedinte al Uniunii Sovietice a făcut să înlemnească România.
Reacţiile politicienilor, ale jurnaliştilor, ale simplilor cetăţeni sunt semnificative pentru stările de spirit dintr-o ţară abia ieşită din ceauşism, orbecăind prin perestroikismul zâmbitor al lui Ion Iliescu. Felul în care săptămânalul „Expres Magazin", condus de mine, a tratat, atât prin informaţii, cât şi prin comentarii, vestea Loviturii de la Moscova se înscrie în rândul acestor reacţii.
Am mai spus sau am mai scris (nu mai ţin minte precis) că Diktatul de la Moscova, din 26 iunie 1940, nu m-a impresionat atât de tare în sine, ca fapt istoric obiectiv - răpirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord -, cât mai ales prin rezonanţa sa în conştiinţele individuale. Jurnalele intime, scrise pentru a fi publicate după moarte sau niciodată, memoriile unor personalităţi ale timpului mărturisesc un cutremur devastator la nivelul fiecărui român şi, mai ales, al fiecărui român din Basarabia. Stupoarea la zvonul din dimineaţa de 26 iunie 1940, pe cale de a deveni ştire, neliniştile, întrebările, refuzul de a crede că aşa ceva s-a putut întâmpla, revoltele, deznădejdile - sunt câteva dintre tresăririle prin care conştiinţa individuală reflecta, ca într-o oglindă vie, faptul istoric rece.
M-am gândit atunci, pe vremea lecturilor despre Diktatul de la Moscova, ce fascinantă ar fi o Istoriei a României, despicată, desigur, în evenimente cruciale, care cu adevărat au făcut Istorie, scrisă din perspectiva ecourilor stârnite în conştiinţele momentului. Ar fi trebuit, poate, să-mi asum eu povara urieşească a unei asemenea întreprinderi. N-am făcut-o, mulţumindu-mă doar cu un proiect abia întrezărit.
Sub dictatura lui Carol al II-lea, instaurată în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, un moment precum Dicktatul de la Moscova s-a oglindit strâmb în presă. Lucru explicabil, dacă ne gândim la cenzura carlistă şi la poruncile date condeiului de Armand Călinescu. Când însă presa e liberă, titlurile, aşezarea în pagină, conţinutul, suprafaţa tipografică mărturisesc ecoul în conştiinţa membrilor redacţiei, a directorului gazetei, dar şi a cititorilor de a căror opinie orice publicaţie nu poate să nu ţină seama, al veştii despre un eveniment de importanţă capitală.
CITEŞTE CONTINUAREA PE HISTORIA.RO