Comentariu Ovidiu Nahoi: Un act stupid: legea lustraţiei

Se adoptă legea lustraţiei. Să ne bucurăm? Sau, mai degrabă, ar trebui să ne mire orbirea celor care o aplaudă şi, mai grav, să ne îngrijoreze populismul celor care o promovează?

Adoptată imediat după Revoluţie şi pentru un termen limitat, aşa cum de altfel prevedea punctul 8 al celebrei Proclamaţii de la Timişoara, legea lustraţiei ar fi avut logica ei. Ar fi permis intrarea în structurile statului a altor persoane decât cele din eşaloanele doi şi trei ale conducerii PCR sau foste cadre ale Securităţii. Ar fi fost semnalul unei cotituri istorice.

Dar chiar şi cu legea lustraţiei, nu avem nicio garanţie că România ar fi progresat mai repede. Oare cei din afara structurilor de partid ar fi fost neapărat mai buni decât cei din interiorul lor? Sigur, ar fi meritat încercat atunci. Dar să vedem şi riscurile, într-o Românie cu enorme probleme economice şi sociale - şi, aşa cum s-a văzut la alegerile din 20 mai 1990, cu un slab apetit pentru o schimbare profundă. Ce s-ar fi întâmplat dacă tranziţia s-ar fi dovedit la fel de grea şi cu ne-comuniştii la putere? Care ar fi fost consecinţele uriaşei dezamăgiri produse în societate?

Să ne amintim: după alegerile din 1996, aşteptările au fost imense, iar decepţia, rapidă şi totală. La următorul scrutin, din 2000, Partidul România Mare al lui Vadim Tudor a înregistrat un succes istoric, devenind a doua formaţiune politică a României. Ar trebui să ne gândim serios dacă, în perioada instabilă de la începutul anilor 90, o uriaşă decepţie publică, nu cumva ar fi deschis calea revenirii la putere a unor comunişti puri şi duri. Şi nu a celor dedulciţi la bunătăţile capitalismului.

Nu ştim cum ar fi evoluat lucrurile atunci. Ceea ce sigur ştim este că România nu mai e deloc ţara de acum 20 de ani. Nu e, desigur, atât de bună şi de dreaptă precum am fi dorit. Dar poate fi ea schimbată întorcându-ne cu faţa la trecut? Mulţi oameni sunt convinşi că, dacă ar fi să-şi reia viaţa, nu ar mai face greşelile din tinereţe. Aşa o fi. Doar că timpul nu se mai întoarce.

Asta nu înseamnă că nu trebuie să cunoaştem trecutul, ci doar că nu are niciun rost să ne mai răzbunăm pe el. E de ajuns să avem grijă să nu-l mai repetăm, readucând în societate intoleranţa şi arbitrarul. 

Dar să vedem ce mai poate aduce azi legea lustraţiei.

Marile cărţi ale puterii au fost deja împărţite. Marele poker al intereselor economice s-a jucat deja, cum de altfel l-a şi caricaturizat regizorul Alexandru Solomon în documentarul său "Kapitalism, reţeta noastră secretă". Din birourile lor cu aer condiţionat şi uşi capitonate, cei care şi-au transferat în beneficiu capitalist reţelele de relaţii şi interese din anii comunismului nu au decât să privească amuzaţi cum noii comisari ai poporului declanşează marea epurare pe stil nou de la oraşe şi sate.

La 20 de ani de la revoluţie, legea lustraţiei va scoate din funcţiile publice un număr de primari şi consilieri de comune şi mici oraşe plus vreo câţiva foşti activişti UTC şi UASCR, ajunşi azi la vârsta maturităţii.

Dar nu suntem atât de naivi încât să credem că printre ei se găsesc cei ce conspiră la reintroducerea dictaturii proletariatului! Oare cine regretă cu adevărat regimul comunist: fostul securist sau activist ajuns azi milionar în euro, cu bani în Elveţia, vilă la Monte Carlo şi copil student în State? Sau pensionarul care n-are cu ce să-şi plătească întreţinerea şi să-şi cumpere medicamente? Evident, acesta din urmă, doar că pe bietul pensionar nimeni nu îl poate lustra. 

"De ce refuz lustraţia? ... O  asemenea lege exprimă un mod de guvernare în care puterea se bazează pe exploatarea şi crearea conflictelor. Ea trezeşte un sentiment de nelinişte şi de dependenţa completă a cetăţeanului faţă de putere".
 
Acestea nu sunt cuvintele lui Ion Iliescu, ci ale lui Bronislaw Geremek ( 1932-2008),  unul dintre liderii mişcării anti-comuniste "Solidaritatea", fost ministru de externe al Poloniei. Sunt citate dintr-un articol pulbicat în aprilie 2007, în ziarul francez "Le Monde". Geremek, la acea dată membru al Parlamentului European, protesta faţă de cea mai amplă operaţiune de lustraţie, legiferată în Polonia sub guvernarea fraţilor Kaczyński.

 Articolul lui Geremek a fost preluat şi de revista "22" şi poate fi citit în întregime aici.

Pentru cei care încă nu ştiu - deşi ar cam trebui -  Geremek nu are mare lucru în comun cu Ion Iliescu, poate în afară de faptul că au fost contemporani. De la sfârşitul anilor '70, Bronislaw Geremek a făcut parte din opoziţia clandestină din Polonia. În 1980 s-a alăturat, împreună cu alţi intelectuali, greviştilor de la şantierele navale din Gdansk, conduşi de Lech Walesa. A fost închis în două rânduri, în 1981 şi 1983, iar după căderea comunismului a fost unul din arhitecţii noului regim politic al Poloniei.

Poate cuvintele lui Geremek le vor da mai mult de gândit noilor talibani ai corectitudinii politice. Şi poate îi vor ajuta pe mulţi să înţeleagă că opusul comunismului nu este anticomunismul dur şi intolerant. Ci acceptarea diversităţii şi puterea de a dialoga chiar şi cu acela despre care ştii că nu are dreptate.