Sindromul „cetăţii asediate“

Zilele acestea mai mulţi analiști și jurnaliști, „dedicaţi cauzei naţionale", l-au atacat furibund pe ministrul Educaţiei, Mihai Șleahtiţchi, pentru niște schimbări în curricula de istorie, pe care le-au iniţiat în realitate predecesorii săi încă în noiembrie 2009, când ministru era Leonid Bujor (AMN), viceministru Tatiana Potâng (PL), coordonaţi de vicepremierul Ion Negrei (PL).

Atunci nu a protestat nimeni. Păcat că cei care cunosc problema tac și preferă să-l facă ţap ispășitor pe actualul ministru al Educaţiei. Păcat că presa noastră, atât de „vitează", nu are onestitatea să cerceteze dosarul afacerii, înainte de a se pronunţa, ci se grăbește să înfiereze un om de valoare.

Într-o situaţie similară apare și Statul Român, acuzat de unii formatori de opinie că ar încuraja moldovenismul prin decizia de a aduce la Chișinău, cu ocazia aniversării a 20 de ani de independenţă a Republicii Moldova, stindardul liturgic al domnitorului Ștefan cel Mare, păstrat la Muzeul Naţional de Istorie din București.

Steagul, după o minuţioasă restaurare, a fost expus pentru prima dată publicului român în iulie curent. Tot atunci ambasadorul Iurie Reniţă a avut iniţiativa de a aduce la Chișinău stindardul domnitorului - idee susţinută de premierul Vlad Filat, care a adresat o scrisoare în acest sens dlui Emil Boc.

Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu" de la Chișinău, specialist în cultură bizantină, căruia îi aparţine cea mai exactă traducere din slavonă (limba cancelariei domnești în Evul Mediu) a rugăciunii imprimate pe stindard, notează că acesta semnifică o izbândă repurtată „în războaie de apărare împotriva unor vrăjmași identificaţi atât politic cât și religios", într-o epocă în care sacrul și profanul erau considerate planuri de existenţă adânc întrepătrunse.

Un asemenea steag nu poate fi privit azi decât ca un simbol al unităţii tuturor românilor. Cine îi atribuie alte înţelesuri este fie un agramat, fie un răuvoitor. Din nefericire, nu ducem lipsă în Basarabia nici de unii, nici de alţii.

Comunistul Igor Dodon preferă să vadă în acest steag-icoană a domnitorului Ștefan cel Mare dovada continuităţii milenare a „poporului moldovenesc".

Pentru Dodon și alţii ca el Ștefan cel Mare este un (proto)erou sovietic eliberator, un inspirator peste veacuri al Pactului Ribbentrop-Molotov. Îi poţi convinge pe acești „hermeneuţi" că se află într-o gravă eroare de interpretare, când ei pur și simplu își urmează o agendă specială?

Mă întreb apoi: ce ar fi trebuit să facă România? Să respingă solicitarea guvernării pro-europene de la Chișinău? Să o refuze sub pretextul că se vor găsi o seamă de răstălmăcitori, care vor tăvăli în noroi un simbol și un gest explicit de solidaritate pan-românească? Ar trebui România să se comporte mereu ca o naţiune complexată, incapabilă să-și afirme interesele legitime într-un stat cu care este puternic înrudită prin limbă, istorie și cultură?

Stindardul lui Ștefan cel Mare, singur, nu ne poate rezolva problemele, dar măcar de ne-ar ajuta să scăpăm de sindromul „cetăţii asediate", care hrănește atât de bine pușculiţa unioniștilor noștri de carton.