Revoluţia de la gurile Nilului
0Revoluţiile sunt contagioase. Mai mult de o săptămână, Egiptul este cuprins de demonstraţii zilnice la care participă mii de persoane. Manifestarea apogeu a avut loc pe 25 ianuarie când în stradă au ieşit 15 mii de protestatari, poliţia (contingent de 30 mii) utilizând gaze lacrimogene, gloanţe oarbe şi tunuri de apă.
Declaraţia preşedintelui Hosni Mubarak de vineri, 28 ianuarie, în care anunţa că a decis să demită guvernul, dar să rămână în funcţie pentru a asigura securitatea populaţiei, a radicalizat protestatarii. Ei cer demisia lui Mubarak, generalul devenit dictator acum 30 de ani, după asasinarea la 16 octombrie 1981 a fostului preşedinte Anwar El Sadat.
Prin comparaţie cu Ben Ali care s-a adresat mulţimii în dialectul arab local în ideea de a sensibiliza şi măguli specificul naţional tunisian, Mubarak a ales să se adreseze protestatarilor în araba standard. Acest lucru nu e întâmplător.
Egiptul este de la Nasser încoace cel puţin, patria pan-arabismului. Mubarak îşi îndreaptă speranţa spre comunitatea arabă ca să se menţină la putere sau cel puţin să evite soarta colegului său tunisian.
Miza schimbării e foarte importantă. Egiptul este cea mai importantă ţară din lumea arabă din punct de vedere demografic (85 milioane), dintre care 10 la sută sunt creştini (comunitatea coptă), dar şi din punct de vedere al securităţii în Orientul Mijlociu.
Frăţia musulmană, un partid islamist de opoziţie, e considerat de unii un pericol major, dar experţii spun că e mai aproape de partidul AK din Turcia decât de fundamentalismul religios.
Statele Unite, prin vocea preşedintelui Barak Obama, precum şi a secretarului de stat Hillary Clinton, s-au exprimat destul de ambiguu cu privire la situaţia din Egipt. Obama este stingherit de cele întâmplate, întrucât în iunie 2009 el a declarat că există mai multe versiuni de democraţie şi SUA va respecta tradiţiile locale. Era un semnal clar că nu îl deranjează regimul lui Mubarak.
Succesul revoluţiei tunisiene nu explică decât parţial evenimentele din Egipt. Între 2004 şi 2009, cca. 1,7 milioane de egipteni au participat la peste 1.900 de greve în care cereau majorarea salariilor şi securitatea locurilor de muncă.
În iunie 2010, poliţia a omorât în bătăi un tânăr de 28 de ani, Khaled Said, ceea ce a sensibilizat opinia publică cu privire la tortură, favorizată de legea despre starea de urgenţă adoptată în 1981 potrivit căreia orice persoană indezirabilă regimului poate fi condamnată de o curte specială numită de securitate.
Al doilea tur al alegerilor parlamentare din 5 decembrie 2010 a fost boicotat de opoziţie în semn de protest împotriva violenţelor şi fraudelor din primul tur. Iar protestele izbucnite la sfârşitul lui ianuarie sunt determinate şi de faptul că anul acesta Mubarak se pregăteşte să candideze pentru al şaselea mandat.
El a admis la precedentele alegeri, la insistenţa ex-preşedintelui american George W. Bush, participarea contracandidaţilor la scrutin. Dar alegerile au fost trucate din nou, ca în Moldova la 5 aprilie 2009 sau în Belarus la 19 decembrie 2010.
În 31 ianuarie, când avea loc şedinţa miniştrilor de externe din UE, protestatarii din Cairo l-au mandatat pe Mohamed El Baradei, fostul preşedinte al Agenţiei Internaţionale pentru energia atomică să negocieze cu Mubarak. El Baradei, laureat al premiului Nobel, nu e agreat de SUA în urma gestionării dosarului Iran şi e cunoscut drept un critic aspru al Israelului.
O candidatură mai acceptată de occidentali şi Israel, dar şi de o parte bună a protestatarilor, este Omar Suleiman, numit zilele acestea vice-preşedinte al Egiptului de către Mubarak, tocmai pentru a linişti spiritele.
La moment, se pare că soarta lui Mubarak este pecetluită, el fiind nevoit să cedeze puterea. Mai ales că armata a dat de înţeles că nu va utiliza forţa şi a început să fraternizeze cu protestatarii, în rândurile cărora se numără deja peste 100 de morţi şi 4000 răniţi.