EDITORIAL „Părerişti“ ai Chişinăului şi Întregii Moldove
0Aş fi râs, câţiva ani în urmă, dacă cineva mi-ar fi spus că oamenii ar trebui protejaţi uneori sau chiar deseori de mass-media. Sau, altfel spus, că ar trebui învăţaţi cel puţin cum să diminueze pentru propria sănătate răul pe care îl pot pricinui pentru ei mass-media.
Se ştie, în general, că cel mai eficient mod de a te proteja în acest sens este să înţelegi modul în care se găteşte în bucătăria media, pentru a avea în consecinţă discernământ.
Un bucătar-jurnalist onest nu are ce ascunde, ba chiar îşi doreşte să fie expus privirilor în exerciţiul funcţiunii. Unul care îşi doreşte, de fapt, altceva şi trişează cu bună ştiinţă se off-shore-izează, inclusiv mental şi etic.
Aşa că, stimaţi concetăţeni condamnaţi să fim consumatori de media, haideţi să luăm aminte că nu trebuie înfulecat chiar tot ce se pune pe masă. Şi, mai ales, să încercăm a înţelege ce se pune şi de ce se pune pe acea masă. Chiar dacă abia de curând ne-am pomenit copleşiţi cu nemiluita de televiziuni şi avalanşe de produse atribuite în mod aproximativ, exagerat sau pervers jurnalismului.
Este, altminteri, foarte ciudat deseori cum, dacă un medic îi prescrie ceva, pacientul răscoleşte peste tot şi-l aduce la disperare pe sărmanul Google doar-doar să se documenteze ce praf, eventual, are de înghiţit, cu ce efecte şi de ce, de fapt, medicul i-a prescris doftoria respectivă...
Ei bine, ce zice (prescrie) jurnalistul sau cel care face pe jurnalistul e luat de cele mai multe ori de bun cu o inconştienţă admirabilă. Ciudat, cel puţin, deoarece profesia de jurnalist este a doua ca vechime. Mult mai veche, în orice caz, decât cea de medic. Adică, vreau să spun că cei care o reprezintă s-ar putea întâmpla să fie şi mai învechiţi în rele decât vracii, de exemplu.
Ce ar trebui, cred, să îngrijoreze tot mai mult în felul în care se face, să zicem aşa, jurnalism aici, este că populaţia a început să fie tot mai mult şi mai mult hrănită, pe nepregătite, cu un coctail de opinii şi fapte, amestecate rău de tot cu făcăleţul în numele unui interes sau altul. Nici nu ajungi să-ţi dai bine seama despre ce faptă este vorba şi dacă în general este o faptă, că deja nu mai ştii după atâtea „comentarii" dacă există fapte în lumea asta. Ce mai rămâne din încrederea faţă de jurnalism? Ce mai rămâne din încrederea publicului că jurnalistul nu-l va înşela? Doar ce rămâne în mod natural după consumul unui asemenea coctail...
Un semn clar al acestei realităţi triste este faptul că desantarea reporterilor în realitate, „la faţa locului", devine tot mai demodată. Este considerată „muncă de jos", inutilă chiar, pentru business-ul media. În schimb, oricine este încurajat să se considere născut pentru a scrie articole de opinie, „editoriale". Sigur, faptul că tot mai multă lume găseşte nimerit să facă jurnalism de opinie, că tot mai mulţi se trezesc dimineaţa, indiferent de vârstă, pelinci şi experienţă, editorialişti, analişti sau experţi merită (of!)... toată admiraţia.
Numai că, de fapt, câţi din puzderia de „păreriştii" apăruţi peste noapte şi trataţi cu pietate acum îşi pun problema înaltei responsabilităţi etice şi a complexităţii pe care o presupune o opinie calificată, un editorial sau un comentariu? Câţi ştiu, barem, vreun principiu din diversele coduri deontologice pe care şi le asumă în mod benevol şi responsabil „confraţii" editorialişti din alte părţi?
Să cităm doar unul-două dintre aceste principii. „Este necinstit din partea editorialistului să-şi fundamenteze editorialele pe jumătate de adevăr". „Editorialistul ar trebui să nu-şi înşele, niciodată, în mod conştient cititorul, să nu distorsioneze o situaţie...". „Editorialistul ar trebui să exprime concluzii obiective bazate pe fapte, pe greutatea evidenţei şi pe ceea ce este considerat ca fiind binele public..." Ş.a.m.d. „Nişte mofturi occidentale, dle!", - ar spune „păreristul" nostru autohton. Nu?