Aplauze furtunoase, trecând lent în ovaţii…
0Apoteoza zborului de vacanţă s-a încheiat cu aplauze. De-abia roţile navei au atins asfaltul de aerodrom al Patriei că pasagerii au şi izbucnit în bătăi de palme.
Aterizarea n-a fost chiar un exemplu de exerciţiu admirabil. A fost una obişnuită, o rutină tehnică pe care piloţii este de preferat s-o facă ori de câte ori trebuie s-o facă. M-am surprins însă gândindu-mă, ca de fiecare dată când ex-sovieticii fac aşa ceva prin avioane: ce e de data asta? Bucurie nemărginită că am ajuns cu picioarele (roţile) pe pământ şi că n-am rămas undeva în ceruri? Sau ... protest că am aterizat iarăşi pe pământul drag, unde politicienii de cele mai multe ori „săvârşesc minuni" care te fac să-şi doreşti cu disperare să rămâi cu capul în nori?
De ceva vreme n-am mai întâlnit om simplu, votant cu non-comuniştii, care să nu mă întrebe, între altele, retoric şi cuprins de dezamăgire şi dezgust cu privire la ce se mai întâmplă pe scena politică de pe Bâc: „Şi-i asta, bre?".
Cel mai trist este că acest om simplu nu prea are de ales şi rămâne într-un fel de confuzie protestatară. Alegerile au fost, parcă, un fel de nuntă-beţie la care nu ai avut cum să nu te duci, pentru că e vorba de neamuri politice şi că îţi promit binele... Iar după nuntă, în mahmureală cumplită şi cu promisiunile uitate de acele neamuri, nici nu mai ştii cum să protestezi ... Deoarece, dacă protestezi în mod clasic, torni apă la moara neamurilor politice ale opoziţiei. Sau la moara opoziţiei din interiorul guvernării. Sau la cea a guvernării din cadrul guvernării... Sau...
Pe de altă parte, însă, nu mai poţi să nu protestezi în situaţia în care votul tău a rămas, rectoscopic, acolo unde se află deja valorile şi principiile bravului politician moldovean. Şi ce e mai de făcut în această situaţie de umilire politică a alegătorului?
De vreme ce n-a mai fost „implementată" propunerea cu sex-boicotarea de către partenere sau parteneri a politicienilor iresponsabili, apreciată, probabil, ca fiind prea înfiorătoare şi inumană, poate că ar trebui să ne inspirăm din creativitatea cetăţeanului protestatar belarus. Acolo, în republica-soră de altădată, cetăţenii se adună ocazional cu miile şi, spre stupefacţia forţelor de ordine, nu fac altceva decât să aplaude (în semn de nemulţumire) faţă de acţiunile regimului.
Partea comică este că până şi admiratorii guvernării, adunaţi în ceremonii festive de încuviinţare şi periere a liderului, par să fi început să aibă, în consecinţă, ezitări atunci când trebuie să aplaude ritualic: „da dacă şeful va înţelege că, împreunând ritmic palmele, spun, de fapt, un «nu» protestatar?"
La drept vorbind, în lipsa altor posibilităţi, de ce să nu se „moldovenizeze" această experienţă? De ce să nu se apeleze şi aici la aplauze? Cel puţin e mai lipsit de primejdie şi în spiritul vitejiei moldoveanului: aplauzi, iar liderul sau partidul pe care l-ai votat nu va şti exact dacă-l admiri sau îl blamezi ca să se „supere" şi să te „sancţioneze".
Şi o instrucţiune importantă: ori de câte ori şi oriunde vreun lider al guvernării scindate va apărea în faţa naţiunii sau reprezentanţilor acestora, mai ales făcându-şi cu ou şi cu oţet partenerul, aplauzele trebuie să se amplifice treptat, devenind furtunoase şi trecând lent în ovaţii. În cazul liderilor opoziţiei întreaga procedură este recomandabil să fie realizată în picioare.