Ofensiva diplomatică a Bisericii Ortodoxe Ruse

Vizita Patriarhului ecumenic din Constantinopole, Bartolomeu I, la Moscova, atrage atenţia asupra problemelor confesionale care au măcinat unitatea ortodoxiei în timpul Războiului Rece

Patriarhul Constantinopolelui a sosit sâmbătă, 22 mai, şi a oficiat împreună cu Patriarhul Rusiei, Kiril I, duminică şi luni, slujba de Rusalii, una din primele şi cele mai importante sărbători creştine. Data de 25 mai a fost rezervată discuţiilor private între cei doi lideri ai bisericii răsăritene.

Vizita Patriarhului Ecumenic în statul cu cel mai mare număr de credincioşi ortodocşi nu ar trebui să fie surprinzătoare, ci, mai degrabă actul de normalitate prin care cel mai prestigios (Bartolomeu I) se întâlneşte cu cel mai puternic (Kiril I) dintre Patriarhii Ortodoxiei. Totuşi, vizita de la Moscova a lui Bartolomeu înseamnă mai mult de atât, fiind printre primii paşi concreţi spre rezolvarea unor disensiuni din sânul Bisericii Ortodoxe.

Normalizarea relaţiilor
Pe lângă dimensiunea simbolică, vizita are şi o componentă politică concretă, fiind o reacţie la călătoria lui Kiril la Istanbul, din iulie anul trecut, la scurt timp după întronarea sa ca Patriarh în luna februarie. Actuala predispoziţie a liderilor bisericii răsăritene de strângere a relaţiilor intraconfesionale, vine după o perioadă în care în fruntea bisericii ortodoxe au stat personalităţi prestigioase dar conservatoare.

Se poate spune că în ultimii ani, biserica ortodoxă a trecut printr-un schimb de generaţii după ce, la conducerea patriarhatelor Greciei, Rusiei şi României, au venit lideri cu o agendă reformatoare, predispuşi dialogului intra şi interconfesional.

Dacă dintr-o perspectivă simbolică, Scaunul Constantinopolitan deţine statutul de primus inter pares, după dispariţia autorităţii laice bizantine în 1453, biserica rusă ( autocefală la sfârşitul secolului XVI), susţinută şi de puterea politică, a devenit, de facto, cel mai puternic centru al spiritualităţii ortodoxe. De aici, o serie de disensiuni asupra prerogativelor aflate la dispoziţia celor două scaune.

După revoluţia din Rusia, noul leadership comunist a blocat numirea unui nou Patriarh moscovit, tradiţie reinstituită, totuşi, în 1943 de către Stalin, pentru a fi folosită ca levier politic împotriva Romei şi Constantinopolelui, centre ale creştinătăţii, care nu se aflau sub influenţa statului sovietic. Din cauza rolului politic accentuat pe care Patriarhatul Rusiei a fost obligat să îl joace, au apărut disensiuni în relaţia cu Patriarhul Ecumenic. Una dintre ele se referă la dreptul Moscovei de a acorda drept de autocefalie Bisericii Ortodoxe Americane (din 1970) .


Moscova, Roma şi Constantinopol
Un istoric rus al bisericii, Andrei Zubov, afirma într-un interviu că “relaţiile negative dintre Moscova, Roma şi Constantinopole erau o trăsătura obligatorie a ideologiei sovietice referitoare la Biserica Ortodoxă Rusă”.

Zubov pune noua deschidere a Moscovei spre remedierea relaţiilor cu Roma şi Constantinopolul pe seama agendei personale a patriarhului Kiril: “După ce a fost întronat, Kiril a venit cu ideea de a îmbunătăţii vizibil relaţiile cu cele două centre mari creştine, şi este foarte activ în această directie”.

Dacă în relaţia cu Patriarhatul Ecumenic noua conducere a bisericii ruse a reuşit o apropiere, lucrurile par mai dificile în ceea ce priveşte legătura cu Roma. Mitropolitul Hilarion, conducătorul departamentului de relaţii externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, a întreprins o călătorie la Roma, unde a declarat că obiectivul său principal este programarea unei întrevederi între Papa Benedict XVI şi Patriarhul Kiril.

O întâlnire a celor doi lideri ar însemna o reconciliere a celor două biserici, care în anii ’90 au avut câteva momente de fricţiune, datorită acuzaţiilor de prozelitism pe care Moscova le-a făcut la adresa catolicilor.