Bucătăria franceză, un patrimoniu înecat în sos
0Gastronomia franceză a fost înscrisă pe lista reprezentativă a Patrimoniului cultural imaterial al umanităţii. Dar, aşa cum au descoperit-o recent, în propriile clasamente, Tiger Woods sau Roger Federer, nimeni nu rămâne pe veci în vârf.
Chiar dacă e recunoscut de UNESCO. Întrebarea e cum îşi gestionează căderea foştii „numărul unu", iar în cazul de faţă, bucătăria franceză? Răspunsul e: prost. Dacă Franţa a fost vreme îndelungată o campioană incontestabilă a gastronomiei, ea fost detronată de ani de zile în Marea Britanie.
Sosurile sale grele, fatale pentru artere, şi prezentarea mult prea complicată nu mai sunt la modă. Cum nu mai sunt nici bătrânele bistrouri cu feţe de masă în carouri, melcii şi steak-ul cu piper, la care încă visăm, dar pe care le găsim tot mai rar. Mai întâi, bucătăria italiană, cu prospeţimea şi simplitatea ei, iar mai recent bucătăria spaniolă, dinamică şi inventivă, au înlocuit-o pe cea franţuzească în afecţiunea gastronomilor.
Totuşi, suficienţa gradilocventă şi răceala personalului din restaurantele franceze supravieţuiesc. Lasă impresia că nu sunt încântaţi că apărem şi că, noi, clienţii, ar trebui să le mulţumim că am fost autorizaţi să trecem pragul acestor stabilimente. Bucătarii şefi se consideră, adesea, nişte mari artişti şi nu aspiră să placă vreunei pesoane cu excepţia misterioşilor inspectori ai Ghidului Michelin.
Britanicilor le-a trebuit o veşnicie să înţeleagă că pot cina la restaurant, petrecând, în acelaşi timp, câteva ore plăcute. O dată ce ne-am prins, spre sfârşitul anilor 1980, când, din nemulţumirea provocată de marea complexitate a tehnicilor şi a ingredientelor, s-a născut hibridul numit „bucătărie britanică modernă", bucătăria franceză a început s-o ia la vale. Cel puţin pentru noi.