Analiză Tragedia lui Macron. Cum a distrus președintele sistemul din Franța și de ce nu poate construi unul nou

Franța a înregistrat o premieră absolută în istoria sa recentă: premierul Sébastien Lecornu și-a depus demisia la mai puțin de 24 de ore de la formarea guvernului. Un gest simbolic, dar cu implicații serioase, care vine să confirme ceea ce este deja evident pentru observatorii scenei politice de la Paris: arhitectura instituțională a celei de-a Cincea Republici a intrat într-o criză de funcționare profundă.

Constituția franceză, redactată în 1958, a fost gândită pentru a conferi președintelui republicii rolul de garant al stabilității. Cu prerogative extinse, șeful statului nu are nevoie de o majoritate parlamentară pentru a numi guvernul. Iar în trecut, sistemul a funcționat. Doar că acel trecut presupunea existența unor partide tradiționale puternice și a unui consens minimal privind regulile jocului.

Astăzi, acel echilibru s-a fracturat. Și tocmai în momentul în care liderul statului, Emmanuel Macron, ar fi trebuit să ofere direcție, el pare mai degrabă izolat, fără sprijin politic și fără capacitatea de a genera soluții durabile, scrie în pravda.ua, Zaki Laidi, fost consilier al Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate (2020–24), profesor la Sciences Po.

De la victorie la vid de putere

Criza actuală are origini clare. În 2022, Macron a fost reales pentru un al doilea mandat, dar alegerile legislative organizate imediat după scrutinul prezidențial — așa cum este tradiția în Franța — nu i-au adus majoritatea parlamentară. Pentru prima dată, un președinte în funcție s-a confruntat cu un parlament fragmentat, imposibil de coalizat.

În loc să-și ajusteze ambițiile și să caute compromisuri reale, Macron a ales să guverneze prin forță constituțională. Celebra procedură prevăzută de articolul 49.3 din Constituție — care permite adoptarea unei legi fără vot în Adunarea Națională, dacă guvernul nu este demis prin moțiune — a devenit mecanismul preferat de Elysee. Așa au fost adoptate și reformele pensiilor, extrem de nepopulare, care au dus la proteste masive în toată țara.

Dar problema nu e doar una de mecanisme legislative. Este una sistemică. Franța se află într-un impas instituțional: sistemul semiprezidențial creat pentru a asigura stabilitate devine imposibil de operat în absența unei majorități clare. Iar în Adunarea Națională de astăzi, nicio astfel de majoritate nu se întrevede.

Trei blocuri, zero soluții

Parlamentul este împărțit între trei blocuri aproximativ egale: stânga radicală (cu lideri ca Jean-Luc Mélenchon), extrema dreaptă („Rassemblement National”, condusă de Le Pen și Bardella) și blocul de centru-dreapta favorabil președintelui. Niciunul nu are forța de a conduce singur, iar diferențele ideologice dintre ele sunt, în multe cazuri, ireconciliabile.

Aproape orice variantă de coaliție imaginabilă se lovește de realități politice incompatibile: stânga și extrema dreaptă se opun împreună reformei pensiilor, dar se exclud reciproc în chestiuni de identitate, migrație sau politică externă. Blocul prezidențial nu are resurse nici pentru o alianță spre dreapta, nici spre stânga. Iar fiecare dintre aceste grupări pare preocupată mai mult de alegerile din 2027 decât de administrarea prezentului.

De fapt, și stânga, și centrul sunt profund divizate în interiorul lor. Sub umbrela „stângii” conviețuiesc socialiști moderați și populiști radicalizați. În tabăra prezidențială, disensiunile dintre liberali, social-democrați și conservatori sunt evidente. Lipsa unei viziuni comune și a unui proiect de țară agravează și mai mult blocajul.

Greșeala strategică din 2024

Momentul decisiv al acestei crize a fost decizia lui Macron din 2024 de a dizolva Adunarea Națională după alegerile europene — unde formațiunea sa a obținut un rezultat slab. Nu exista o obligație constituțională pentru o asemenea mișcare, iar rezultatul a fost o componență parlamentară și mai fragmentată decât înainte.

În doar 13 luni, Franța a avut trei premieri. Acum, președintele se pregătește să desemneze al patrulea. Obiectivul? Câștigarea de timp, evitarea alegerilor anticipate și menținerea unei aparente funcționări a instituțiilor.

Dar și acest scenariu începe să pară iluzoriu. Dacă și următorul guvern va eșua, presiunea publică și politică pentru demisia președintelui va deveni aproape imposibil de gestionat.

Un proiect de reformă fără susținere

Ironia tragică a mandatului lui Emmanuel Macron este că el a venit la putere cu un discurs reformist, pro-european și modernizator. În practică, însă, a eșuat să transforme acel discurs într-o reconstrucție durabilă a sistemului politic. A reușit doar să distrugă ceea ce existase înainte: partidele tradiționale, consensurile vechi, ierarhiile cunoscute. Nu a pus nimic în loc.

Macron nu a avut nici răbdarea, nici sensibilitatea politică pentru a înțelege realitățile Franței profunde. Nu a construit alianțe, nu a cultivat lideri locali, nu a ascultat vocile critice din propria tabără. A preferat poziția liderului „deasupra luptei”, un reflex vechi al politicii franceze moștenite de la monarhie. Astăzi, însă, majoritatea celor care l-au susținut în 2017 se distanțează de el, încercând să-și salveze propriul viitor politic.

O țară fără proiect

Dincolo de criza instituțională, Franța se confruntă și cu o lipsă acută de consens privind viitorul modelului social. Cheltuielile publice ating niveluri record în Europa — 250 de euro din fiecare 1.000 merg spre pensii, 200 spre sănătate — dar reformele structurale întârzie, iar presiunea datoriei publice devine alarmantă.

În acest context, populismul se întărește. Atât stânga, cât și extrema dreaptă cer revenirea la vârsta de pensionare de 62 de ani, deși știu că aceasta va agrava problemele bugetare. Politicienii par să refuze realitatea, iar societatea, deși neliniștită, ezită să accepte duritatea unor reforme inevitabile.

Tragedia politică a lui Emmanuel Macron nu constă doar în erorile sale tactice sau în pierderea popularității. Ci în faptul că, în ciuda unei promisiuni de reformă profundă, nu a reușit să creeze o nouă arhitectură funcțională a puterii. A destructurat vechiul sistem, dar nu a construit altceva în loc.

Iar acum, într-un moment de fragilitate internă și presiune externă, Franța se regăsește condusă de un președinte izolat, de un parlament fragmentat și de partide politice care privesc doar spre 2027, fără să mai vadă prezentul.