Stratfor: De ce creditorii nu pot şterge datoria Greciei

Comitetul de Audit grecesc a dat publicităţii un raport preliminar pe 18 iunie, concluzionând că datoria publică este „ilegală, ilegitimă şi odioasă“. Atena insistă pentru o uşurare a datoriei, pe care europenii nu vor s-o acorde, deşi Fondul Monetar Internaţional (FMI) este mai receptiv. Conceptul de „datorie odioasă“ datează din anii '20, dar nu a fost niciodată promulgată vreo lege care să prescrie o asemenea datorie, notează Stratfor.

Grecia are deja o problemă – discursul pe care îl ţine pică testul „odioşeniei“, aşa cum este el articulat în doctrina legală. Ţara mediteraneană se zbate sub o datorie publică ce reprezintă 177% din Produsul Intern Brut, în timp ce datoria privată este de 122%. În 1980, aceste două datorii se aflau la nivelul de 22,6%, respectiv 37,4%, iar diferenţele sunt cu atât mai pregnante în lumina faptului că economia grecească a crescut cu 20 de procente în aceşti ani. De fapt, în 2008, economia era cu 56% mai mare decât nivelul înregistrat în 1980, dar de atunci s-a micşorat, scrie Stratfor într-o analiză despre datoria Greciei.

Zona euro a schimbat poziţia Greciei

Intrarea în zona euro, din ianuarie 2001, a schimbat complet poziţia Greciei. Moneda curentă a scăzut ratele dobânzilor greceşti de la 10-18 procente în anii '90, la doar 2-3%, în timp ce Grecia beneficia de percepţia pieţei că are legături cu economia puternică a Germaniei, fapt ce garanta solvenţa ţării.

După cum e tendinţa, oamenii au profitat de credite, iar deficitul Guvernului grec a crescut pe măsură ce administraţia ducea la îndeplinire proiecte scumpe, cum ar fi Jocurile Olimpice din 2004. Aceste proiecte au mărit datoria publică, deşi acest lucru era deghizat de creşterea PIB din acea perioadă. Datoria privată a crescut şi mai repede, deoarece acest sector s-a apucat să cheltuie inconştient, aducând datoria la 39,8% din PIB în 1999 şi la 93,8% în 2008. În aceeaşi perioadă PIB a crescut cu 40%, astfel creditele au înflorit.

După dezvoltare, vine prăbuşirea

Însă toate lucrurile bune au şi un final, iar criza financiară mondială a dărâmat castelul din cărţi de joc al Greciei. La fel ca în alte economii europene, criza a condus la o creştere masivă a datoriei publice, în timp ce Guvernul a intervenit încercând să ţină în viaţă economia prin cheltuieli publice.

Deficitele guvernamentale au crescut la 10% în 2009 şi la 15% în 2010. Datoria guvernului s-a umflat şi ea, povara fiind exagerată şi de faptul că PIB se micşora. 

Deşi cazul Greciei este un exemplu extrem, aceeaşi poveste (îndatorarea privatului care a crescut în prima decadă a zonei euro şi care apoi a fost transferată în datoria publică gigantică) a fost rezultatul direct al înfiinţării uniunii monetare.

Exemple similare pot fi descoperit pe tot continentul, în Spania, Portugalia, Irlanda sau Italia. Orice susţinere potrivit căreia Guvernul grec şi-a supus cetăţenii la o datorie nerezonabilă ar putea fi adoptată, teoretic, şi în aceste ţări. Potrivit argumentului, aderarea la zona euro este o greşeală a guvernului în exerciţiu. Acesta este un precedent legal care va fi foarte greu de stabilit.

Trei cerinţe obligatorii pentru care datoria devine „odioasă“

Este valabil şi faptul că experienţa Greciei nu prea se potriveşte cu definiţia de „datorie odioasă“. Originile acestei doctrine legale sunt într-o lucrare scrisă în 1927, a unui avocat rus numit Alexander Nahum Sack. În această lucrare, rusul spune că trebuie îndeplinite trei cerinţe înainte ca o datorie să fie catalogată drept „odioasă“.

Prima cerinţă presupune ca guvernul care a făcut-o să fie despotic. A doua – ca datoria făcută să nu fi adus niciun beneficiu populaţiei, iar potrivit celei de a treia cerinţe, creditorii ar fi trebuit să ştie de folosirea greşită a fondurilor pe care le-au oferit.   Stratfor

Un exemplu evident, care îndeplineşte toate cele trei condiţii, este Republica Democrată Congo (atunci Zair), sub conducerea preşedintelui Mobutu Sese Seko. Timp de 32 de ani, preşedintele s-a îmbogăţit cu împrumuturi externe, în timp ce populaţia s-a scufundat în sărăcie. Totul avea loc sub ochii presei occidentale.

Într-un final, FMI şi Banca Mondială au acordat o uşurare a datoriei publice, în schimbul unor măsuri care să fie adoptate de guvern. Însă, pentru că guvernele Greciei au fost alese în mod democrat încă din 1974, ar fi greu de susţinut o conducere despotică pentru uşurarea datoriei.

Mai mult, pentru că salariul minim din Grecia aproape s-a dublat între 2001 şi 2010, este greu de susţinut că populaţia nu a beneficiat de situaţie, chiar dacă, de atunci, situaţia s-a dezechilibrat.

Nu există organism internaţional care să decidă tăierea datoriei Greciei

Principalul motiv pentru care raportul Comitetului de Audit al Greciei nu va cauza dezbateri în afara ţării este că „datoriile odioase“ sunt o problemă asupra căreia legea internaţională încă nu a ajuns la o concluzie fermă. Când această idee a luat naştere, creatorul ei, Sack, a sugerat că trebuie înfiinţat un tribunal internaţional care poate decide dacă o datorie este odioasă sau nu.

Tribunalul nu a fost niciodată format, poate din cauză că o asemenea decizie este incredibil de complexă. Existenţa unui organism internaţional care poate declara datoriile invalide ar adăuga încă un risc pentru investitorii care cumpără datorii, reducând mult dorinţa lor de a face asta şi crescând ratele dobânzilor – mai ales în anumite ţări mai sărace care ar fi cel mai afectate de ele. 

În ultimii cinci ani, Grecia s-a aflat în cădere liberă, şi cu fiecare prăbuşire a ajuns şi mai aproape de ieşirea din zona euro. Deşi analiştii Stratfor nu consideră că ultimele evenimente din Grecia vor conduce neapărat la un Grexit, evenimentele viitoare ar putea conduce la un asemenea scenariu, conchide Stratfor.