„Mi s-a spus că sunt o femeie frumoasă şi deşteaptă şi că nu am cum să fiu alcoolică”. Cum ajungi dependentă de alcool şi cum te lupţi să-ţi treacă
0Alina* are 32 de ani. A avut perioade în care a băut zilnic? Da. A ascuns alcool? Da. A dat vinul pe vodcă? Da. Şi-a propus de zeci de ori să nu mai bea? Da. A eşuat? Da. A încercat iar să se lase? Da. A pierdut prieteni? Da. A depus eforturi reale ca să renunţe la băutură? Da. I-a fost ruşine? Da. E dependentă de alcool, deşi e o femeie inteligentă şi educată? Da.
Ca ea, sunt multe alte persoane, dar tăcerea creşte odată cu stigmatizarea. Alcoolismul e o problemă reală, care probabil există în aproape fiecare familie din România. E o problemă de care statul român nu prea se preocupă, e o problemă pe care, de obicei, nu o vedem ca pe o boală, ci ca pe o alegere personală. Îi arătăm cu degetul pe beţivi, le întoarcem spatele, îi judecăm. Iar critica este cu atât mai dură cu cât persoanele dependente sunt femei. Tocmai de aceea, Alina a ales să vorbească despre ce înseamnă să fii femeie şi să fii dependentă de alcool.
La 16 ani, Alina locuia cu părinţii şi era elevă la un liceu din Piatra Neamţ, oraşul ei natal. Tot atunci, a început să bea. Mai întâi, ocazional, cu prietenii. „Cum e-n România”, spune ea, „că e normal să bei la o vârstă atât de fragedă”.
Nu e nimic anormal că prima dată când a pus gura pe alcool s-a şi îmbătat. Era de aşteptat. Organismul nu e obişnuit, nu ştii cât să bei şi când să te opreşti ca să nu te ameţeşti prea tare. „Prima dată când am băut, m-am şi îmbătat. După aceea, era o chestie de weekend, mai ales vara, în vacanţe. Fiind oraş mic, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, aveam şi mai multă libertate din partea părinţilor în ceea ce priveşte ora de întors acasă, locul unde te duci, oamenii cu care te duci”, povesteşte ea cu un uşor accent moldovenesc.
După liceu, a plecat de acasă şi a mers la facultate în Iaşi. A intrat printre primii la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, în cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza, şi şi-a început viaţa de student. Pe toată durata studiilor a locuit singură, într-un apartament al unor prieteni de familie.
De la consumul de alcool în weekend sau la întâlnirile cu prietenii a ajuns, în câţiva ani, să bea singură, acasă. Atunci a început să înţeleagă că s-ar putea să aibă o problemă cu băutura, dar nu îşi imagina că e dependentă de alcool. Nu încă. Nu cu adevărat. Nu ea.
Am o problemă cu alcoolul vs. Sunt dependentă de alcool. Două tipuri de conştientizare
Vorbesc cu Alina despre dependenţa ei prin telefon. Nu vrea să-i ştiu numele real, dar vrea să vorbescă despre dependenţa de alcool cu care se confruntă pentru că ştie că acest subiect nu e destul de vizibil în România. Alcoolismul e condamnat, e stigmatizat, asta da, dar nu considerat o problemă atât de importantă de către statul român, încât să existe programe bine puse la punct pentru dependenţii de alcool.
Discuţiile cu ea au avut loc în august, în mai multe zile. Au fost fragmentate pentru că nu putea să vorbească oricând despre dependenţa ei. Ca să poţi vorbi despre asta, ai nevoie de intimitate şi de o stare anume în care să vrei să povesteşti.
„Când te-ai gândit prima dată că eşti dependentă de alcool?”
„M-am gândit devreme că, da, beau cam mult, era de demult un grăunte de gând că sunt dependentă. Dar, din punctul meu de vedere, există două faze. Faza în care îţi dai seama că ai o problemă, dar te gândeşti că Lasă, că rezolv. Nu vreau eu acum să rezolv, dar, când o să vreau, o să rezolv. Şi faza a doua, când îţi dai seama că vrei să rezolvi acum, dar că nu e aşa simplu şi că o să trebuiască nişte efort. Deci sunt două idei: Mă pot opri când vreau fără să fac niciun efort? sau Trebuie să fac eforturi ca să nu beau? Şi de chestia asta, că trebuie să fac eforturi, cam prin 2015 mi-am dat seama. Probabil că, în primă fază, încă nu vrei să îţi pui etichete, încă nu vrei să crezi că ţi se întâmplă ţie.