Cum se diagnostichează demenţa. Cei mai frecvenţi factori de risc

Demenţa este o tulburare neurodegenerativă care apare pe nesimţite şi care duce la declin continuu a funcţiilor cognitive. Tipul de demenţă se stabileşte pe baza semnelor clinice.

Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât riscul de demenţă este mai mare. Sexul feminin, depresiile, hipertensiunea arterială, boala ischemică cardiacă, diabetul zaharat, accidentul vascular-cerebral  sunt cei mai frecvenţi factori de risc în apariţia acestei boli.

Circa 10% din adulţii peste 65 de ani şi 50% din adulţii peste 90 de ani suferă de demenţă, arată datele statistice.

Alţi factori de risc implicaţi în apariţia demenţei sunt predispoziţia la tulburări de neurodezvoltare, câmpurile electromagnetice, expunerea la solvenţi organici, la metale, la pesticide, la virusuri şi spirocgete, factorii genetici, precum şi unele medicamente. Traumatismele cranio-cerebrale, coeficientul de inteligenţă, tulburările bipolare pot fi, la rândul lor, factori de risc.

Cum se manifestă un bolnav în stadiu uşor şi avansat

Semnele clinice ale pariţiei demenţei sunt tulburările de memorie şi de atenţie, afaziile, incapacitatea de a avea mişcări coordonate în ciuda funcţiilor motorii şi senzoriale intacte, precum şi incapacitatea de a identifica obiecte din mediu sau propriul corp, depresiile, iluziile, halucinaţiile, ideile delirante.

Un bolnav în stadiu uşor uită unde pune obiectele sau le aşază în locuri gresite, are dificultăţi de învăţare şi de reţinere de noi informaţii, nu poate îndeplini două sarcini în acelaşi timp, nu poate rezolva probleme simple de matematică şi nu se mai poate orienta în spaţii familiare. Totodată, poate întâmpina dificultăţi chiar şi atunci când vine vorba despre căutarea unui număr într-o agendă. Schimbările comportamentale, iritarea, agresivitatea pot fi şi ele prezente.

Un pacient cu stadiu avansat de demenţă uită evenimente care ţin de propria viaţă, ajunge incapabil să recunoască propria familie, are tulburări de somn, de limbaj, halucinaţii, este agitat şi violent şi incapabil să facă faţă activităţilor banale de zi cu zi cum sunt spălatul, îmbrăcatul sau mâncatul.

Teste care măsoară amploarea declinului cognitiv

Un diagnostic al demenţei implică o serie de teste care măsoară amploarea declinului cognitiv.

Primul test este de examinare a funcţiilor cognitive – Mini Mental State Examination, MMSE, a capacităţii mentale, a memoriei, a orientării în spaţiu şi timp, a cititului, scrisului şi a capacităţii de a executa la comandă anumite activităţi. dacă punctajul obţinut este sub 24, atunci se poate vorbi de o tulburare de cogniţie.  

Capacitatea de concentrare – Blesst Information Memory Concentration, BIMC- este testată şi aceasta, adică de a număra înainte şi înapoi, de a numi lunile anului în ordine inversă.  Peste 10 erori înregistrate la testul de informare-memorie-concetrare indică tulburări cognitive.

Un alt tip de test este Short test of Mental Status, STMS – care evaluează orientarea, atenţia, calculul, capacitatea de abstractizare, desenarea unui ceas, copierea. Punctajul total este de 38, iar un punctaj de 29 sau mai puţin indică tulburări ale funcţiei cognitive.

Analizele de laborator exclud alte cauze

Cea mai frecventă cauză de demenţă este boala Alzheimer – 60%, boala vasculară – 15-20%, demenţa mixtă 10-20%.

Anumite analize de laborator sunt şi ele indicate pentru a exclude potenţialele cauze reversibile ale demenţei – depresia, efectele secundare ale medicamentelor, tulburarea metabolică, carenţa de vitamina B12, neoplasmul sau hematoamele subdurale.

Analizele standard pentru demenţă includ hemoleucograma, hormonul de stimulare tiroidiană, vitamina B serică, electroliţi serici, calciu seric şi glicemia, în timp ce analizele standard sunt cele serologice pentru sifilis, boala Lyme, HIV, sumarul de urină, urocultura şi antibiograma, testul de metale grele, VSH-ul viteza de sedimentare a eritrocitelor, funcţia hepatică, acidul folic seric şi alte vitamine, analiza lichidului cefalo-rahidian.  

Prevalenţa demenţei la nivel mondial

În prezent, nu există medicamente care pot opri procesul de neurodegenerare provenit din demenţă, odată ceea ce acesta a fost declanşat. Ce se poate face cu ajutorul medicamentelor este să se îmbunătăţească funcţiile cognitive şi să se reducă declinul funcţional al pacienţilor.

La nivel mondial, prevalenţa demenţei este estimată la 3,9% din persoanele cu vârsta peste 60 de ani, ratele de prevalenţă regionale fiind de 1,6% în Africa, 4% în China şi regiunile Pacificului de Vest, 4,6% în America Latină, 5,4 în Europa de Vest şi 6,4 în America de Nord.

În prezent, în lume, mai mult de 25 de milioane de oameni sunt afectaţi de diferite tipuri de demenţă şi se estimează, anual, circa 5 milioane de cazuri noi. În plus, la fiecare 20 de ani, numărul persoanelor cu demenţă se va dubla.

În Europa şi America de Nord peste 50% din cazurile de demenţă sunt atribuite bolii Alzheimer, comparativ cu doar 12-30% atribuite cauzelor vasculare. În rândul populaţiilor asiatice predomină demenţa vasculară – 60% din pacienţi.