Cum ajung să experimenteze spaima cei neînfricaţi
0O boală genetică rară care îi face pe oameni incapabili să mai simtă frica le-a oferit cercetătorilor indicii cu privire la regiunile din creier care se ocupă de emoţii.
Până recent, S.M., o femeie în vârstă de 44 de ani şi mamă a trei copii, era complet neînfricată. Potrivit unui articol apărut în versiunea online a revistei „Time“, femeia nu avea nicio reţinere în a se apropia de şerpi sau de tarantule, iar când un infractor i-a pus cuţitul la gât a fost atât de relaxată, încât acela a lăsat-o să scape cu viaţă, descumpănit. S.M. face parte dintr-o categorie rară, cea a oamenilor care suferă de Sindromul Urbach-Wiethe.
Cu toate acestea, când a făcut parte dintr-un studiu care cerceta rolul amigdalei cerebrale în perceperea fricii, S.M. a simţit panică, lucru care nu i se mai întâmplase din tinereţe. Experienţa ei – la fel ca şi cea a altor doi pacienţi care sufereau de aceeaşi boală – a arătat pentru prima dată că amigdala ar putea fi mai puţin importantă în ce priveşte declanşarea emoţiilor.
Rezultatele studiului coordonat de John Wemmie de la Universitatea din Iowa şi publicat în revista „Nature Neuroscience“ ar putea oferi detalii referitoare la modul în care oamenii reacţionează în faţa diferitelor temeri.
S.M. a mai participat anterior la un studiu care includea experienţe terifiante provocate de şerpi, păianjeni sau filme de groază. Nimic din toate astea nu a fost de ajuns să o sperie, iar filmele chiar i-au plăcut. În schimb, în cadrul noii cercetări, oamenii de ştiinţă au descoperit ce îi declanşează frica.
S.M., alături de ceilalţi doi pacienţi, a inhalat dioxid de carbon. La concentraţia folosită în studiu, dioxidul de carbon produce „foamea de aer“ - persoana respectivă simte că nu mai are suficient oxigen şi încearcă să respire. Acest sentiment de sufocare este înspăimântător. Se ştie de mai multă vreme că dioxidul de carbon induce atacuri de panică, iar unii cercetători au ajuns la concluzia că una dintre cauze are legătură cu activitatea cerebrală : creierul alarmează restul organismului pentru a preveni sufocarea.
Astfel, acest caz este unicul în care pacienţii au simţit frica, iar unii şi-au smuls chiar măştile de pe faţă.
În acest caz, întrebarea pe care şi-o pun cercetătorii este : dacă amigdala cerebrală a lui S.M. nu funcţionează normal, ce părţi ale creierului au contribuit la crearea senzaţiei de teamă ?
Cele mai multe ameninţări, precum şerpii sau păianjenii, au fost unele externe. În schimb, dioxidul de carbon a fost interpretat ca un semnal de alarmă intern. Această distincţie i-a determinat pe unii cercetători să considere că amigdala este cea responsabilă de prezicerea şi de interpretarea ameninţărilor externe, în timp ce receptorii care detectează o alertă internă trimit semnale către alte regiuni ale creierului. De pildă, receptorii care detectează nivelul scăzut de oxigen se află în mai multe zone ale creierului, nu doar in amigdală.
Aceste descoperiri ajută şi la explicarea rezultatelor unor cercetări care aparent se contraziceau cu privire la amigdală şi la atacurile de panică. De asemenea, unii oameni de ştiinţă cred că amigdala este necesară şi pentru calmarea fricii, nu doar pentru declanşarea acesteia.