Destăinuiri:Aşchia nu sare departe de trunchi

Eram în generală ­şi-mi amintesc că era iarnă. Ba chiar vacanţa de iarnă. Ai mei n-aveau bani pe atunci să mă trimită prin tabere, aşa că îmi petreceam timpul acasă, împreună cu Anca, prietena mea cea mai bună, şi ne amuzam copios, dând telefoane anonime cunoscuţilor şi necunoscuţilor din cartea de telefon.

Unul dintre aceste telefoane l-a primit şi colegul nostru de clasă, Onufriciuc. Era codaş la învăţătură, însă tatăl lui lucra la abator, iar sacoşele pe care le împărţea generos profesorilor îi asigurau fiului său note de trecere la mai toate materiile.

Tovarăşa Vârşă, profa de zoologie, obişnuia să-i ceară lui Onufriciuc diferite organe de la animalele sacrificate, pe care le studiam apoi cu toţii  în clasă, la ora de curs.

L-am sunat, aşadar, pe Onufriciuc şi am încercat să imit vocea profei în cauză. Unii spun că mi-am ratat cariera de actriţă când am dat la ASE! Amărâtul a căzut în plasă, notându-şi conştiincios solicitarea mea pentru tatăl său: 40 de ochi de bou, pe care urma să-i disecăm în clasă, la prima oră de zoologie de după vacanţă.

Anca murea de râs lângă mine, dar eu rezistam, cu stoicism, jucându-mi rolul până la capăt. În prima zi de şcoală de după vacanţă, Onufriciuc stătea semeţ în faţa Cancelariei, cu cei 40 de ochi de bou, într-o sacoşă de plastic.

Undeva, pe aproape, dintr-un punct cu  vizibilitate  perfectă, eu şi Anca ne ţineam de ziduri, pentru a nu ne prăbuşi de atâta râs! Inutil să vă spun ai cui ochi erau mai mari: ai sărmanelor bovine, sacrificate pentru o cauză nobilă, sau ai tovarăşei Vârşă, chemată de urgenţă din Cancelarie.

Au trecut ceva zeci de ani de atunci, ba chiar şi secolul e altul! Îl mai aud, din când în când, pe Victoraş al meu, făcându-le poante similare, la telefon, colegilor de clasă. Disperat, Victor senior  mă trage de mânecă: „Uite cu ce se ocupă fi-tu! Ce pedeapsă-i dai?" Eu însă mă grăbesc să schimb de fiecare dată subiectul. Prietenii ştiu de ce!