„Măi muntene, măi vecine“, de ce eşti duşman cu mine?

Românii consideră că vecinii le sunt cei mai mari duşmani, iar experţii pun acest fapt pe seama interacţiunilor dese, prilej în care sunt observate lucruri supărătoare sau aspecte care stârnesc invidia. De ce românul ţine să se definească şi prin raportarea la duşmani, dar şi cât de dăunător este acest sentiment, aflaţi în cele ce urmează.

O cercetare recentă a Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), citată de Ştirile Pro TV, arată că 4 din 10 români sunt convinşi că au duşmani, iar cei mai aprigi sunt vecinii, aceştia fiind arătaţi cu degetul de 35% dintre cele 950 de persoane care au participat la studiu. 

Îi considerăm pe vecini cei mai mari duşmani din motive întemeiate sau avem impresia că ei se ghidează după zicala „să moară capra vecinului“? Psihologul Keren Rosner crede că o posibilă cauză ar fi aceea că proximitatea spaţială îi obligă pe oameni să interacţionezi frecvent şi, implicit, să observe lucruri care îi deranjează, de exemplu modul în care vecinul îşi parchează maşina.  

„Vecinătatea îţi dă posibilitatea să cunoşti amănunte despre celălalt, ştii ce cumpărături face vecinul tău, cine îl vizitează. De asemenea, te poate deranja deciziile legate de parcare, de ora de linişte, de felul cum te priveşte, pentru că deseori ochii vecinilor privesc cu jind la maşina pe care ai cumpărat-o sau la haina elegantă pe care o porţi. Este o proiecţie a dorinţelor nesatisfăcute pe care, parcă într-un fel ostentativ, vecinul le afişează, iar de aici până la declanşarea duşmăniei nu este cale lunga. De asemenea, conflictele care aparent sunt stârnite de lucruri mici pot degenera în conflicte grave cu persistenţa sentimentului de ură. Frecvent întâlnim vecini care nu îşi vorbesc, dar se urmăresc pe ascuns, monitorizându-şi reciproc viaţa. Lucruri banale pot porni şi susţine în timp ranchiuna şi dorinţa de răzbunare“, a explicat specialista pentru „Adevărul“.

Numărul de duşmani este direct proporţional cu valoarea proprie, aşa că «raţionamentul» e simplu: cu cât am mai mulţi duşmani cu atât sunt mai important şi mai bun decât ceilalţi   Keren Rosner, psiholog

În schimb, sociologii Alfred Bulai şi Barbu Mateescu nu se declară surprinşi de procentul mare de români care cred că vecinii le sunt duşmani. „Este normal, există animozităţi în societate, deci rezultatele sondajului nu sunt chiar atât de şocante. Având în vedere că toată lumea are maşină astăzi, gândiţi-vă câte dispute sunt stârnite de locurile de parcare, de modul în care vecinii au parcat, de cum s-au extins, de faptul că au tulburat liniştea când şi-au renovat apartamentul“, punctează Bulai. 

„Cu această categorie intri în contact zi de zi şi astfel există potenţialul de a crea cele mai mari rivalităţi, nu mi se pare ceva anormal. Este şi un principiu care spune că «gardurile bune fac vecini buni» şi s-ar putea ca acesta să fie un factor important. Percepţia românilor cu privire la spaţiu a suferit foarte multe schimbări odată cu trecerea de la rural la urban şi o dată cu epoca comunistă, când s-a trecut la construcţia de blocuri foarte mari, oamenii fiind obligaţi să coopereze, să se întâlnească, o evoluţie a societăţii care nu a fost 100% naturală. Probabil de aici derivă şi aceste conflicte cu vecinii“, spune şi Mateescu.

Duşmani în sânul familiei

Uimitor este că printre cei mai mari duşmani ai românilor se numără chiar şi membri ai familiei, însă psihologul subliniază că în anumite contexte o astfel de părere este cel puţin explicabilă: „Dacă plecăm de la premisa că duşmănia provine de la o dezamăgire, de la o trădare puternică, atunci înţelegem că doar o persoană care înseamnă mult afectiv ne poate răni. De obicei, această investire emoţională o acordăm familiei sau oamenilor cu care avem legături permanente, cu care avem o relaţie constantă, persoanelor din proximitatea noastră.“

Următorii în top sunt şefii şi colegii, iar întrebarea firească este de ce criteriul proximităţii oferă un top al duşmăniei, în loc de unul al afecţiunii. „Invidia este determinată de neîncredere în forţele proprii sau dintr-o stimă de sine foarte scăzută, performanţa redusă. Invidia ia formele invidiei profesionale, invidia puterii, invidia aprecierii, invidia materială. Aceşti «sâmburi» declanşatori pot da «rod» în mediile specifice: în proximitatea locuinţei, la serviciu, în familie, unde se pot stârni acele invidii care pe parcurs  se pot transforma în duşmănii. Invidiezi pe cineva cu atât mai mult cu cât îl cunoşti, cu cât poţi să te compari mai precis, cu cât de mult poate să te afecteze un comportament indezirabil faţă de tine“, declară Rosner. 

Binomul valoare-duşmani

Amintind de binomul valoare-duşmani din folclorul contemporan, românul ţine să se definească şi prin raportarea la duşmani şi asta din principiul reciprocităţii, spune psihologul: „Se presupune că duşmanii îşi împărtăşesc sentimentele. Dacă am un duşman cu calităţi, cu reuşite înseamnă că şi eu, la rândul meu, am calităţi şi reuşite, că de asta mă duşmăneşte, nu-i aşa? Numărul de duşmani este direct proporţional cu valoarea proprie. Aşa că «raţionamentul» este simplu: cu cât am mai mulţi duşmani cu atât sunt mai important şi mai bun decât ceilalţi. Ca o glumă tristă putem afirma că nu degeaba există expresia «dacă n-ai duşmani, nu exişti»“.

Specialiştii identifică însă atât aspecte pozitive la acest top, cum ar fi motivarea, cât şi negative, de ordin psihologic. 

„Până la urmă, rivalităţile au şi o funcţie de motivare, există o funcţie competitivă care este oarecum sănătoasă. Faptul că vecinul sau un coleg de muncă a reuşit ceva sau are un salariu mai bun poate fi un imbold natural pentru a-ţi propune să faci mai mult. Eu sunt foarte fericit că antipatiile pe care le au aceşti români au de-a face cu oameni din jurul lor şi nu cu fantasme, tot felul de conspiraţii sau nebunii, care nu au nicio tangenţă reală cu viaţa lor. Evident că există şi o parte întunecată a poveştii, activarea constantă a stării psihologice de nemulţumire la contactul cu aceşti oameni“, este de părere sociologul Barbu Mateescu. 

Pe de altă parte, psihologul atrage atenţia: „Conştientizarea rănii, durerea sau nemulţumirea dă drumul supărării. Când eşti rănit, real sau simbolic, de cineva în care ai încredere sau pe care îl îndrăgeşti devii foarte înverşunat, te afectează atât de mult încât nu te mai poţi bucura de viaţa ta, devii deprimat sau angoasat. De multe ori, în loc să ne concentrăm pe ce avem nevoie pentru a rezolva problemele, pierdem timp retrăind momentele care ne-au supărat şi căutând variante pentru răzbunare. Emoţiile sunt corozive şi pot ajunge să destabilizeze viaţa prin producerea unui dezechilibru emoţional, furie necontrolată, complexe de inferioritate care nu fac decât să afecteze sănătatea celui care o trăieşte, pentru că cel care presupunem că este subiectul duşmăniei este doar spectator, exceptând situaţiile în care 

Politicienii, o neîmplinire a românului

Studiul IRES conţine şi un mesaj simbolic pentru politicieni, pentru că şi ei sunt consideraţi duşmani. Pe primul loc, cei de la Bucureşti, cu 64%, urmaţi de politicienii locali. Sociologul Mircea Kivu însă crede că dacă îi întrebi pe oameni dacă au duşmani, îi forţezi, într-o oarecare măsură, să-şi găsescă unii, iar dacă îi întrebi care sunt, încearcă să-i caute. 

Cât despre faptul că şi politicienii se regăsesc în acest top, sociologul pune acest fapt pe lipsa generală de împlinire cu privire la clasa politică: „Oamenilor nu le place cum arată viaţa lor şi cei mai vinovaţi sunt politicienii. Dar termenul de duşman mi se pare ceva forţat, duşmănia este un sentiment reciproc. Politicienii care au condus până acum, în cea mai mare parte, nu şi-au îndeplinit fişa postului şi sigur că atunci când li se cere să identifice vinovaţii, oamenii pe aceştia îi găsesc.“

„Sunt două nunaţe aici: în Ardeal există percepţia foarte larg răspândită, dar greşită din punct de vedere statistic sau factual, că Ardealul trimite bani la Bucureşti pe care nu-i primeşte înapoi, iar în restul României există sentimentul că politicienii de la Bucureşti nu fac nimic pentru cetăţeni. Oltenia şi Moldova sunt oceane ale sărăciei. Nu se vede foarte clar, în 26 de ani, ce au făcut politicienii pentru România. Ca dovadă, oamenii şi-au găsit salvarea prin migraţie. Nu cu ajutorul politicienilor de la Bucureşti şi-au găsit soluţie la problemele financiare“, declară şi Barbu Mateescu.