Unicul Atelier de Gravura din Romania foloseste masini vechi de 100 de ani
0Imobilul este neincalzit, fara apa, cu instalatii de lumina precare
Pe strada Sperantei nr.15, un imobil de inceput de secol adaposteste unicul atelier de gravura din tara, apartinand Uniunii Artistilor Plastici. Artistii romani ai anului 2001 lucreaza aici cu masini mai vechi de un secol. Presa de imprimat gravura in metal, de provenienta franceza, datata in jur de 1860, doua prese de litografie nemtesti, de peste 60-70 de ani, o presa verticala pentru gravura in lemn si o presa pentru litografie marca Krause, vechi de aproape 100 de ani, toate obiecte de patrimoniu, inca functionale, sunt singurele instrumente de care dispun. Si asta n-ar fi nimic, artistii fiind modesti si multumindu-se cu ce li se ofera, neindraznind nici macar sa se gandesca la achizitionarea de masini noi, ale caror preturi sunt greu de imaginat, insa peretii imobilului sunt inghetati, fiindca UAP nu a putut plati facturile catre distribuitorul de gaze, nu curge apa(nici vorba de apa calda), iar instalatiile de lumina ameninta sa clacheze si ele! Peste toate acestea, planeaza pericolul mutarii atelierului, din cauza unei cereri de revendicare. In acest caz, artistii ar fi saraciti si de presele pe care lucreaza acum, deoarece, asa cum ne-a declarat Marina Nicolaev (artist gravor): "odata dezmembrate, ele ar risca sa ramana inutilizabile, deoarece este greu sa mai gasesti pe cineva care sa stie sa le monteze corect". Pana la urma - gandeste probabil statul - ce atatea conditii si utilitati: geniul trebuie chinuit, creatorul trebuie torturat, mainile trebuie sa inghete pe presa, cine isi permite luxul sa fie artist, trebuie sa stie la ce se inhama. Sau macar sa invete sa-si portioneze ciclic geniul: toamna tarziu si iarna acesta sa fie supus hibernarii si sa produca doar primavara si vara. Asta pentru ca natura a fost binevoitoare si le mai ingaduie mofturile, altfel, daca ar fi sa ne gandim practic, cine mai are nevoie de gravuri? Ce, un program destept pe calculator nu poate face treaba la fel de bine? Cine-i pune sa lucreze cu acizi, cu tusuri, cu cerneala, sa se chinuie in turnul lor de fildes, cand in lumea de azi este nevoie de oameni normali, de profesii normale si, in plan artistic, de clisee pe care toti sa le inteleaga? Iar daca li se pare o crunta ironie faptul ca atelierul cu pricina se afla chiar pe strada numita a Sperantei, atunci sa faca cerere de mutare pe strada Disperarii, pe cea a Tristetii sau pe cea a Inutilitatii.