Top 10 adevăruri sau falsuri despre regele Carol I
0Deşi cronologia manualelor noastre îl plasează în epoca modernităţii, cred că putem în egală măsură spune că acest conducător a fost cel odată cu care debutează contemporaneitatea românească. În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre ideile cele mai vehiculate în legătură cu acest rege – şi vom vedea care dintre ele sunt adevărate şi care false.
Deşi cronologia manualelor noastre îl plasează în epoca modernităţii, cred că putem în egală măsură spune că acest conducător a fost cel odată cu care debutează contemporaneitatea românească. În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre ideile cele mai vehiculate în legătură cu acest rege – şi vom vedea care dintre ele sunt adevărate şi care false.
1.Tânărul Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen a fost alegerea cea mai bună pentru a fi domn după Alexandru I. Cuza.
(Mai curând) Fals. Prin consecinţele lungii sale domnii de 48 de ani, domnitorul şi apoi regele Carol I-ul pare a confirma această idee. Dar onestitatea rememorării istorice ne obligă să reamintim că el nu a fost prima – ci cea de-a doua alegere a românilor ca domn străin. După detronarea (forţată, dar pragmatică) a lui Al. I. Cuza din 11 februarie 1866, prima opţiune a elitei româneşti (la începutul primăverii acelui an) a fost – la sugestia Împăratului Franţei Napoleon al III-lea – contele Phillipe de Flandra. Acesta iniţial a părut a accepta onorabila ofertă – dar, sfătuit de familia sa, a declinat-o apoi repede. Motivul? Unul ce ţinea de orgoliul blazonului: contele ar fi fost primul vlăstar al arborelui genealogic al familiei sale care ar fi devenit (ca domn al României) supus al sultanului Otoman – pentru că România anului 1866 nu era un stat independent. Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu a avut această reţinere – şi vom încerca mai jos să explicăm de ce.
2.Domnitorul Carol a avut de la bun început ideea/speranţa independenţei României.
(Posibil) Adevărat. Ipoteza pe care o avansez aici urmează a fi confirmată (sau nu) de cercetarea viitoare – o privire mai adâncă în corespondenţa şi dosarele cancelariei germane poate ne-ar ajuta din acest punct de vedere. Se ştie că prinţul Carol a avut asentimentul regelui francez Napoleon al III-lea şi al cancelarului german Bismark pentru a accepta tronul (modest, atunci) al României. Dat fiind că în toate epocile recente au fost oameni care au ştiut să citească o hartă – adică să anticipeze ziua de mâine, pe cât posibil, pe baza realităţilor curente –, nu este exclus ca vreunul dintre cei consultaţi de Carol înainte de a veni în România să-i fi sugerat că, de un secol, Imperiul Otoman bătea în retragere în Europa. Independenţa României era aşadar o posibilitate, printre altele. În 1866, nimeni nu-i putea garanta tânărului (de 27 de ani) Carol că va fi regele independenţei româneşti – dar îi putea semnala că acest lucru s-ar putea să se întâmple cândva, în viitorul previzibil.