Scrisorile din romanul „Lorelei“, premonitorii pentru iubirea neîmpărtăşită a lui Ionel Teodoreanu

Romanul „Lorelei“, scris de Ionel Teodoreanu în 1935, include unele dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din literatura română. Personaje sunt un profesor aristocratic, Catu Bogdan, şi o fată tânără, Luli, care trăieşte în umbra celui adorat toată amărăciunea singurătăţii. La trei ani după ce-a scris romanul, autorul s-a îndrăgostit de actriţa Nadia Gray, trăind o iubire neîmpărtăşită, ruptă parcă din „Lorelei“.

Prozatorul născut la Iaşi în 1897 şi-a câştigat existenţa ca avocat, dar a rămas fidel literaturii. Scrisul i-a ocupat cea mai mare parte a timpului liber, iar cele mai multe cărţi ale sale s-au născut în lungile zile de vară, când, obosit să pledeze în procese, se retrăgea împreună cu familia la Mănăstirea Agapia din Neamţ. Acolo, în cerdac, scria până după-amiază. Tot acolo se plimba cu soţia sa (născută Maria Ştefana Lupaşcu, ea însăşi scriitoare, având pseudonimul Ştefana Velisar) şi se juca cu cei doi copii ai săi, Ştefan şi Osvald Teodoreanu.

Cărţile „Uliţa copilăriei" (1923), „La Medeleni" (1925-1927), „În casa bunicilor" (1938) arată că literatura i-a fost lui Ionel Teodoreanu o adevărată vocaţie. La doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu era deja un nume cunoscut al generaţiei interbelice, un scriitor consacrat. Trilogia „La Medeleni” i-a adus unul dintre cele mai neobişnuite succese, atât de public, cât şi de librărie, din câte a cunoscut vreodată un scriitor român.„Tirania” stilului „medelenist” îl va urmări pe Ionel Teodoreanu, ca o fatalitate.

"Rămas bun. Legenda spune că am ucis"

Romanul "Lorelei", scris în 1935, spune povestea iubirii unei fete, Luli, îndrăgostită de un profesor aristocratic, Catu Bogdan. Alegându-şi un pseudonim, Luli îi scrie soţului ei unele dintre cele mai emoţionante rânduri din istoria literaturii, semnate cu Lorelei.

"Ca să-l cunoască pe Cesar, Cleopatra, însoţită de un singur credincios, a trecut marea cu barca, înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată intr-un sac ordinar şi dusa pe umeri in palatul lui Cesar, fara ca nimeni să-şi închipuie că într-un ţol purtat pe umeri, regina Egiptului vine să-l vadă pe Cesar.

Iată ce-ţi aduce scrisoarea mea.

Nu mă tem nici de zâmbetul tau, deci nu mă tem de nimic. Sunt cea mai mică fata a lumii între rândunelele ei, fiindca mă înfăşor în intregul ei necunoscut.
Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. Amintirea ta nu are unde să ma afle. Glasul tau nu poate să mă strige şi nu ştie unde.
Sunt între cele patru zări: răspântia lor.

Sufletul meu şi-a pierdut sufletul copilăriei. Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă şi se întorc ducând şi aducând primavara?

Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic?

Sunt pe acolo şi într-acolo; o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta.

Gandeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în intunericul făra fund..." 

"Am visat as-noapte un ses inflorit cu o carare la mijloc si o piatra mare la capat, o piatra neteda si alba, lucind in soare. M-am incercat in joaca sa dau la o parte. Apoi, infierbantata, cu mare greu, am ridicat-o din loc. Misunau gandacii si viermii sub piatra alba. Si, ingrozita, m-am desteptat din somn.

Mi-e inima sura ca o minge de sare lucrata in ocne. Cine nu cunoaste truda si setea inchise intr-un bulgare de sare sa stea la o parte."

"Dacă ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi, ca să ajung la tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima ei suflare.

De-ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi, ca să ajung la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducându-ţi-o să-i închizi ochii.
Dar la poarta casei tale veghează dragostea; şi mi-am retras paşii ca la ieşirea cu icoană din biserică.
Cânt răguşită pe sub ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteranieni.

Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi voi toţi bucuria şi durerea mea." 

"Rămas-bun. Mă numesc numai Lorelei. Legenda spune că am ucis.

Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lânga el cu dragoste de mana şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear. Mi-e sufletul ca tufişul Paiurului pe coasta Marii Negre: numai ghimpi curbi ce-au încununat odata fruntea lui Hristos. 

A trecut o ploaie de primăvară şi s-a tesut in zare brâul frânt de mătase al curcubeului. Cu el îmi încing mijlocul şi mă duc..." (Lorelei, de Ionel Teodoreanu)

Îndrăgostit de o actriţă care l-a părăsit

În viaţa sa privată, Ionel Teodoreanu a stârnit numeroase pasiuni. Cele mai multe dintre aceste amoruri au rămas învăluite în mister şi li s-a pierdut urma în istorie.

Însă o iubire neîmpărtăşită, survenită după 1938, când autorul s-a mutat la Bucureşti,  a fost dezvăluită de Vlaicu Barna, prieten al scriitorului: „Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine. Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost fatală. Din clipa când a văzut-o, el n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plângea acum cu amărăciune prietenilor şi prietenelor, fără cea mai mica jenă".

Acelaşi evocator a elucidat enigma: „Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soţie a aviatorului Bâzu din istorica familie aristocrata, şi graţiile ei au strălucit şi după plecarea din ţară, distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului sau frate Păstorel, şi la masă nu bea decât rar o sută de grame de vin îndoit cu apă".

Născută la Bucureşti în 1923 dintr-un tată rus şi o mamă basarabeancă, actriţa care l-a fermecat pe melancolicul scriitor se numea Nadia Kujnir-Herescu.

Ea s-a căsătorit cu celebrul prinţ Constantin („Bâzu") Cantacuzino, aviator în timpul războiului. Împreună cu acesta, a părăsit România la sfârşitul anilor '40, după al Doilea Război Mondial, la instaurarea comunismului, şi s-a refugiat la Paris.

Lăsând cu totul în urmă povestea cu Ionel Teodoreanu, actriţa s-a concentrat pe carieră, avându-i alături în filme pe celebrii Marcello Mastroianni, Vittorio de Sica sau Errol Flynn.  Poate că cel mai cunoscut rol al său a fost în „La dolce vita" (1960), capodopera lui Fellini, în care o interpretează o damă care-şi sărbătoreşte divorţul la o petrecere din propria locuinţă, printr-un număr de striptease. După moartea soţului, survenită în 1958, Nadia Gray, aşa cum a rămas în istoria filmului, s-a stabilit în SUA. Pe 13 iunie 1994, când locuia în Manhattan, s-a stins la vârsta de 70 de ani, în urma unui atac de cord.