Scriitoarea Ana Blandiana: „M-am simţit foarte degradată în viaţa politică“

Scriitoarea Ana Blandiana (76 de ani) îşi va lansa vineri, 18 noiembrie, de la ora 18.30, la standul Editurii Humanitas, noul său volum, intitulat„Povestiri fantastice“. Vor participa la lansare: Ana Blandiana, Dan Cristea, Radu Vancu, Lidia Bodea.

„Adevărul“: Vorbiţi-ne puţin despre relaţia dumneavoastră cu proza?

Ana Blandiana: Am început să scriu proză într-o perioadă în care istoria devenea tot mai violentă şi când aveam sentimentul că ceea ce pot să spun în proză mi-ar distruge poezia. Poezia nu putea fi făcută pentru a intra în ea atâta rău cât trăiam noi. Era ceva de nespus, ceva ce nu poate fi exprimat cu adevărat. Am început să scriu roman când lucrurile au devenit cu adevărat dramatice, eram interzisă. Cine ştie cum aş fi rezistat dacă nu aş fi scris romanul? În felul acesta nebunia căpăta un sens, un scop.

Unde era libertatea imaginaţiei mai mare: în poezie sau în proză?

Mi-e greu să spun. Deosebirea e de altă natură. În poezie mereu am avut sentimentul că nu eu hotărăsc, mai mult am avut sentimentul că mi se dictează, în timp ce în proză am avut sentimentul că sunt scriitor profesionist. Mă aşezam pe scaun şi scriam până mă durea spatele, a doua zi citeam ce am scris şi continuam. Asta înseamnă să fii scriitor profesionist. M-am simţit sigură pe mine, în timp ce în poezie nu eram niciodată sigură că voi mai scrie poezia următoare. Se poate întâmpla să fiu în tranvai, să mă gândesc la cu totul altceva şi să-mi vină în minte câteva versuri.

Scrieţi de mână?

Da, nu pot să scriu la computer. Am o adevărată oroare a literei mecanice, în momentul în care bat la maşină un poem nu mai e al meu. Iubesc teribil manuscrisul cu toate mâzgăliturile lui.

Poezia ţinea loc de tot felul de lucruri interzise: religie, filosofie...

Cum se explică pauza lungă între volumele de proză?

După 1989 o vreme m-am simţit ca în vremea când eram interzisă. Anul ‘90 e cel mai oribil an pe care l-am trăit, am fost inundată de scrisori de ameninţare cu moartea, cu insulte de o murdărie incredibilă. Când m-au chemat după Revoluţie nu am avut puterea să spun: eu nu am timp, trebuie să scriu poezii. Nu mai depindea de mine să mă opresc, totul ţinea de istorie. Am început Memorialul, care a fost urmarea faptului că se schimbaseră lucruri esenţiale, dar de fapt nu se schimbase nimic. Atunci am avut revelaţia faptului că ar trebui început de undeva de mult mai adânc. De la a înţelege ce am trăit şi de ce am trăit. Asta este Memorialul. Un drum mai degrabă spre viitor decât spre trecut.

Credeţi că se schimbă ceva?

Cred că în cele din urmă se schimbă, doar că într-un fel extraordinar de lent. Unul dintre motive este că experienţă politică nu a avut decât nomenclatura. Nomenclatura care apoi a transmis această experienţă tinerei generaţii. Astfel tinerii nu sunt mai buni, ei având aceeaşi lăcomie şi aceeaşi răutate în care nu contează nici ideile propriului partid, nu contează decât căpătuirea personală.

Mai cochetaţi cu politica?

M-am simţit foarte degradată în viaţa politică. Era un nivel îngrozitor de scăzut, intelectual în primul rând, cu câteva excepţii.

Unde vă simţiţi mai bine: în zona prozei sau a poeziei?

Trebuie să recunosc că sunt mai mult poet, dar în străinătate succesul cărţilor de proză este cel puţin la fel de mare ca al poeziilor. Cel mai frumos lucru care s-a scris despre mine nu s-a scris în România, ci în Spania. O cronică cu finalul: „Cum am putut trăi fără Ana Blandiana?“. Eu nu pot să mă plâng de felul în care am fost receptată în România. La noi nimănui nu-i mai stătea capul la literatură într-o anumită perioadă, în timp ce în străinătate am început să fiu tradusă intens. Mă simţeam cum m-am simţit în România când am debutat. Am ajuns să nu mai spun versuri decât în străinătate. La noi nu mai există noţiunea de întâlniri cu cititorii.