Rusia vs. Ucraina: lupta pe terenul istoriei
0De la tratatul de la Peraiaslav, din 1654, Ucraina nu s-a bucurat decât de foarte puţine momente de independenţă faţă de Rusia, şi atunci în situaţii geopolitice extrem de tensionate, precum ultimele zile ale Primului Război Mondial, după Revoluţia din 1917.
Astăzi, naţionaliştii ruşi privesc conceptul de independenţă ucreaineană ca o aberaţie, o consecinţă nefericită a ceea ce Putin a numit cel mai mare dezastru geopolitic al secolului: prăbuşirea Uniunii Sovietice.
Se spune că vechile obiceuri mor greu. Pentru mulţi ruşi, Ucraina e un soi de „membru fantomă”, pe care îl simţi acolo chiar şi la mult timp după amputare. Ideea că Ucraina poate fi într-adevăr o naţiune este ciudată pentru mulţi ruşi. De aceea, mergând pe ideea că percepţia asupra istoriei condiţionează politica, e important să înţelegem care este perspectiva rusă asupra istoriei ucrainene, şi cea ucraineană asupra propriei sale istorii.
Deşi eronată, ideea că istoria Ucrainei e doar o anexă la marea istorie a Rusiei e împărtăşită de mulţi şi, într-o anumită măsură, e de înţeles. Ucraina şi Rusia au împărţit atât momente bune, cât şi momente dificile ale istoriei încă de la naşterea Rusiei Kievene (primul stat proto-rus), prin războaiele împotriva polonezilor din secolul al XVII-lea şi, mai recent, în lupta împotriva fascismului.
Legăturile dintre cele două naţiuni sunt multe şi profunde. Cele două biserici ortodoxe au acelaşi patron, Sf. Vladimir. Apoi, momentul celui de-Al Doilea Război Mondial este un episod esenţial în memoria colectivă a ambelor ţări: în „Marele Război Patriotic” al Rusiei au murit, în fond, 8 milioane de ucraineni, astfel că victoria Rusiei a fost şi victoria Ucrainei.
Ruşi vs. Ucraineni
Pentru mult timp, pentru ruşi ucrainenii erau un fel „rude de la ţară”. Potrivit teoriilor etnogenezei slave, cele două popoare erau înrudite, dar diferite: „Marii Ruşi”, adică ruşii, şi „micii ruşi”, adică ucrainenii. Literatura ucraineană, ce se dezvoltă puternic începând cu secolul al XIX-lea, a fost considerată ca un produs al societăţii ţărăneşti, subordonată canonului literar rus. Faptul că dezvoltarea culturii naţionale ucrainene a început în vestul Ucrainei, parte a Imperiului Austro-Ungar, i-a făcut pe ruşi să considere întreaga cultură locală drept o mişcare anti-rusă sprijinită de forţele externe (ideea e folosită şi astăzi).
În perioada sovietică, conceptul de naţiune ucraineană a fost privit, evident, cu suspiciune, fiind considerat drept contra-revoluţionar şi periculos. În 1918, când autoritatea centrală din Rusia se prăbuşeşte, la Kiev se formează un guvern conservator sprijinit de germani, condus de Pavlo Skoropadskyi. Ulterior, în al Doilea Război Mondial, unii ucraineni s-au alăturat germanilor în lupta antisovetică. În unele locuri, acţiunile naţionaliste antisovietice au continuat până în anii ’50. De aceea, pornind de la această memorie istorică, naţionaliştii ucraineni de azi (chiar şi cei moderaţi) sunt acuzaţi [de partea (pro-)rusă, evident] că sunt „fascişti” sau „bandiţi”, termeni tipici ai vechiului discurs comunist.
În perioada sovietică, identitatea naţională ucraineană nu a fost niciodată inclusă complet în idenitatea rusă/sovietică. Uneori, însă, alăturarea celor două putea fi utilă statului sovetic. În 1939-1940, când Galiţia, Volânia şi Bucovina de Nord au fost anexate Ucrainei Sovietice ca rezultat al pactului Ribbentrop-Molotov şi al invaziei Poloniei de către Armata Roşie, Sovietul Suprem din Ucraina îi trimitea următorul mesaj lui Stalin: „După ce au fost despărţite, separate timp de secole de graniţe artificiale, marele popor ucreainean este în sfârşit reunit pentru totdeauna într-o singură republică ucraineană”. Apoi, în 1945, teza potrivit căreia Ucraina nu era un simplu vasal al Uniunii Sovietice, ci un stat comunist independent, i-a permis Ucrainei să intre în Naţiunile Unite ca membru fondator alături de URSS, acordând astfel Moscovei un vot în plus în procedurile organizaţiei.
Procesul prin care graniţele Ucrainei moderne au fost definite, atât la vest, cât şi la Marea Neagră, au fost parte integrantă a expansiunii ruse de-a lungul secolelor, începând cu 1700. În secolele XVIII-XIX, pe măsură ce strategia geopolitică a Rusiei s-a dezvoltat în jurul ideii de a face din Marea Neagră un lac rusesc, mergând până la cucerirea Istanbulului, Imperiul Otoman a pierdut treptat teritoriile din Nordul Mării Negre, iar provinciile ucrainene au fost beneficiarele. Astfel, ţara a devenit din ce în ce mai bine integrată în economia şi politica imperiului rus, aflat în plină dezvoltare, servind drept sursă de grâne şi rută către mare.
Citeşte continuarea pe historia.ro