Românii îi salvează de teroarea bolşevică pe evreii din Rusia
0O problemă complexă cu care s-a confruntat Europa după Primul Război Mondial a fost cea a refugiaţilor. În fapt, partea de vest a continentului a fost invadată de valuri succesive de fugari – la nivelul anului 1926, de exemplu, numărul lor era de aproximativ 9,5 milioane. Potrivit unor evaluări parţiale, numărul refugiaţilor din fostul imperiu ţarist se cifra la 1,5 milioane.
Pe măsura consolidării Sovietelor, a escaladării procesului de eliminare fizică a elementelor antisovietice („duşmănoase” şi „dăunătoare”), cifrele respective s-au modificat considerabil. Poartă de intrare în „lumea civilizată” a nefericiţilor care abandonau tânărul imperiu din cauza „marii revoluţii socialiste”, a războiului civil, a foametei în masă, a represiunilor generalizate au fost, în primul rând, statele din vecinătatea occidentală a tânărului imperiu – Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Cu perioade de remisie şi acutizare, frontiera sovieto-română, una dintre cele mai întinse, nerecunoscută de Moscova, era practic asaltată de grupuri disperate care încercau să se salveze de teroare.
Statul Român, a cărui supremaţie regională, în opinia Consiliului Comisarilor Poporului, se întemeia pe „sărăcie, exploatarea nemiloasă, sângele muncitorilor şi ţăranilor”, se confrunta însă nu doar cu un dosar umanitar. În contextul lipsei relaţiilor diplomatice cu Rusia sovietică, problema refugiaţilor de peste Nistru avea profunde dimensiuni politice, completând lista subiectelor contondente de pe agenda bilaterală, în fruntea cărora figurau problema basarabeană şi cea a tezaurului confiscat de bolşevici. În tentativele eşuate de bolşevizare a Basarabiei, prin propagandă comunistă şi atacuri teroriste organizate de Kremlin, în anii ’20-începutul anilor ’30, refugiaţii erau frecvent utilizaţi în acţiuni subversive, ce aveau ca scop subminarea autorităţii de stat în provincia românească. Deşi au existat refugiaţi de diverse etnii, din perspectivă cronologică, socială, etnică sau militară, populaţia care a reuşit să treacă în România poate fi împărţită în patru grupuri mari: evreiască, ucraineană, rusă şi românească. Documentele din arhivele de la Bucureşti din perioada menţionată acoperă toate aceste categorii.
România – „pământ al făgăduinţei”
În baza datelor din Arhivele Diplomatice şi din Arhivele Naţionale, ne propunem să reconstituim, în câteva episoade, soarta celor pentru care România, ţară de destinaţie sau de tranzit, a reprezentat, dacă nu un adevărat „pământ al făgăduinţei” – cum erau calificare România şi Polonia, în luna martie 1930, de către ataşatul militar polon la Moscova – cel puţin, un colac de salvare. Materialele relevă situaţia dramatică a refugiaţilor din URSS, cauzele fenomenului, mijloacele frauduloase de trecere a frontierei, modul în care au fost primiţi de autorităţi, demersurile Bucureştiului în plan intern şi internaţional. Un subiect aparte îl constituie masacrele comise pe malul sovietic al Nistrului. În condiţiile unui blocaj informaţional întreţinut activ de regimul bolşevic nu doar pentru a ascunde realităţi interne greu de imaginat şi crimele în masă comise asupra populaţiei supuse unui proces brutal de sovietizare, creşterea masivă a numărului de refugiaţi a alimentat şi o creştere a nivelului de informare a opiniei publice internaţionale.
Citeşte continuarea pe historia.ro