Nomad între culturile lumii

J.M.G. Le Clézio (n. 1940) primeşte Nobelul literar pentru o operă prodigioasă alcătuită din peste 40 de romane şi eseuri. Distincţia i-a fost acordată „autorului inovaţiilor, al aventurii poetice şi al extazului senzual, explorator al umanităţii aflate dincolo şi dedesubtul civilizaţiei dominante“.

Survolând cu uşurinţă o gamă de teme literare foarte variate, Jean-Marie Gustave Le Clézio abordează pe rând culturile continentelor african, european şi american într-o operă prolifică greu de încadrat într-un singur stil. Născut la Nice, în sud-estul Franţei în 1940, Jean-Marie creşte învăţând simultan ambele limbi, engleza şi franceza.

Mai citeşte şi:

Zbuciumul autorităţilor de la Beijing

Tatăl său trăieşte separat de familie, în fosta colonie franceză Mauritius, situată pe coasta sud-estică a Africii, un tărâm de care viitorul scriitor va rămâne profund ataşat, reîntorcându-se acolo de mai multe ori pe parcursul vieţii . La doar opt ani, Le Clézio călătoreşte, împreună cu mama sa, în Nigeria, unde tatăl lucrează ca medic, în timpul celui de-al doilea război mondial. Peste ani, scriitorul avea să rememoreze experienţa acestei călătorii în romanul semi-autobiografic „Onitsha" (1991). În 1950, familia se întoarce înapoi la Nice.

Le Clézio a studiat literatură engleză la Universitatea Bristol, la Institut d'Études Littéraires din Nice şi a susţinut o teză de doctorat la Universitatea din Perpignan, în 1983, pe tema istoriei timpurii a Mexicului. Începuse să scrie de la vârsta de opt ani, pe când se afla în Africa.

La numai 23 de ani, i se publică primul roman, „Le Procès-Verbal" (Procesul verbal, 1963), care atrage imediat atenţia criticii. Cartea tratează, în manieră existenţialistă, viaţa unui singuratic, Adam Pollo, care încearcă să navigheze prin absurditatea şi golul vieţii.

Pesimism contemporan

Înscriindu-se în aceeaşi direcţie trasată de primul roman, urmăroarele cărţi ale lui Le Clézio tratează, similar, momente de criză. În volumul de povestiri scurte „La fièvre" (1965), ca şi în romanul „Le déluge" (Potopul, 1966), autorul explorează dezordinea şi frica ce domină marile metropole occidentale.

Aceeaşi viziune descuranjantă asupra lumii contemporane stă şi la baza romanului „Le livre des fuites" (Cartea fugilor, 1969), în care autorul urmăreşte angoasa personajului principal, Hogan, un vietnamez de nouăsprezece ani, care devine, dintr-odată, conştient că lumea a devenit un spaţiu de nelocuit, din care nu există o altă posibilitate de evadare decât o fugă perpetuă.

Fascinaţia culturilor indigene

Cel mai semnificativ roman care marca glisarea autorului de la existenţialism spre noi zone literare de interes a fost romanul „Désert" (Deşertul, 1980), cu care Le Clézio s-a consacrat, câştigând Marele Premiu Paul Morand al Academiei Franceze.

Povestea unei revolte a triburilor indigene africane împotriva protectoratului francez din Maroc alternează cu povestea unei fete africane, Lalla, confruntată cu brutalitatea lumii occidentale, ce revine în satul natal din Maroc pentru a da naştere copilului său. Este cartea cea mai reprezentativă în care Le Clézio îşi manifesta fascinaţia pentru culturile indigene şi ciocnirea lor cu civilizaţia occidentală dominantă.

O serie de eseuri meditative publicate de autor înaintea acestui roman atestau de asemenea influenţa culturii indiene asupra gândirii sale - „Mydriase" (1973) şi „Haï" (1971) fiind două dintre acestea. Călătorii prelungite în America Centrală în perioada anului 1974 fuseseră de asemenea decisive în ceea ce priveşte scrierile sale ulterioare. Romanul „Voyage de l'autre côté" (1975), spre exemplu, este mărturia experienţelor sale pe acest continent.

Autorul căuta, din ce în ce mai frecvent, să se refugieze de angoasa marilor oraşe în spiritualitatea culturilor marginale. A tradus, în această perioadă, o serie de lucrări ale literaturii americano-indiene ce atestă fascinaţia sa pentru trecutul măreţ al Mexicului, una dintre aceste traduceri fiind „Les prophéties du Chilam Balam.  Le rêve mexicain ou la pensée interrompue" (Profeţiile lui Chilam Balam. Visul mexican sau gândirea întreruptă, 1988).

Explorarea trecutului

Începând cu anii '90, centrul de greutate al tematicii scrierilor lui Le Clézio s-a mutat înspre explorarea universului copilăriei şi a istoriei familiei sale. Începută cu „Onitsha", seria s-a continuat cu romanele „La Quarantaine" (1995), „Révolutions" (2003) şi „L'Africain" (2004), acesta din urmă fiind povestea tatălui dezrădăcinat al autorului şi, în acelaşi timp, a fiului nevoit să accepte un străin drept părinte.

Cel mai recent roman al lui Le Clézio - „La Ritournelle de la faim" (Ritornela foamei, 2008), îmbină ficţiunea cu autobiografia şi cu povestea mamei autorului, reconstituind povestea vieţii unei tinere parizience de origine mauritiană, înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial.

"Dacă scriem, înseamnă că ne găsim într-o dificultate atunci când suntem puşi faţă în faţă cu realitatea, aşa că alegem un alt fel de a reacţiona, un alt fel de a comunica, care impune o anume distanţă, un timp de reflecţie."
J.M.G. Le Clézio
scriitor

La noi în ţară

În limba română au fost traduse romanele „Ritornela foamei" şi „Cartea fugilor", apărute la Editura Polirom; „Peştişorul de aur", „Potopul" şi „Raga" la Editura Art; „Steaua rătăcitoare", „Căutătorul de aur" şi „Proces verbal" la Editura Univers; „Diego şi Frida" la Editura Paralela 45; „Africanul" la Editura Pro.

Ritornela foamei (fragment)

„Şi într-o zi, cu puţin timp înainte de Crăciun, Ethel a întâlnit-o pe Xénia la ieşirea de la liceu. A fost stupefiată de schimbare. Era deja o femeie, îmbrăcată într-un taior albastru închis, cu o pălărioară pe cap, cu sprâncenele desenate cu creionul şi cu roşu pe obraz, cu părul ei blond strâns într-un coc, căci adorabilele ei bucle împletite cu panglici de mătase dispăruseră.

Au mers pe străzi, la întâmplare, ca odinioară. La un moment dat, Xénia a spus: „Nu vom mai merge de acum la grădina unchiului tău". Cum Ethel se uita la ea fără să priceapă, a adaugat: „Nu ştii? Construcţia a început". Ethel a simţit că revine amintirea, ceva de foarte departe, şi totuşi nu trecuseră mai mult de doi ani de atunci. „Nu. Nu ştiam. Xénia a privit-o cu duritate:

„Părinţii tăi nu ţi-au spus? E vorba de un imobil pe care îl construiesc, lucrările au început chiar înaintea verii". De asta simţise Ethel acea tresărire. Amintirile duceau cu ele acea veste proastă."  (traducere în limba română de Ileana Cantuniari)